Maternitate

N-aș vrea să las să treaca ziua de 1 Iunie fără să aștern câteva gânduri pe care le port de ceva timp cu mine. Și tocmai pentru că ziua de astăzi este despre copii, mi se pare potrivit să-mi iau o clipă de răgaz și să scriu despre ceva ce abia de curând am înțeles cu-adevărat: despre maternitate.

Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi complicitate. Complicitate între tine ca mamă și viața pe care o porți deopotrivă în suflet și în pântec. O complicitate care exclude pe oricine altcineva, fără să fie totuși deloc egoistă, o complicitate pe care nu o înțelegi decât atunci când ajungi s-o trăiești și care se instalează din clipa în care în tine încolțește un mic bob de mac. O legătură care se trăiește și nu se explică, pentru că nu ai avea oricum la îndemână mijloacele să o faci. Ceva ce doar tu și pruncul tău împărtășiți, o comuniune dincolo de cuvinte, un microcosmos alcătuit din două ființe legate printr-o chimie care parcă ține mai mult de magie decât de știință. Perplexitatea faptului că, cel puțin pentru o vreme binecuvântată, într-un singur trup bat în același timp două inimi. Fiecare în ritmul său, dar cumva sincronizate, atente una la cealaltă, ca două păsări care iau în același timp lecții de zbor. Și între două ființe, una încă nenăscută, o limbă comună - uneori, ba chiar deseori nerostită, care ar pune în încurcătură armate de lingviști. Pentru mine cred că tocmai acesta este miracolul maternității, faptul că abstractul capătă chiar și vremelnic concretețe, că imposibilul devine posibil. Trupul care face loc unei noi vieți, modelându-se mai ceva ca lutul, metamorfozându-se în chip greu de închipuit, lăsând să crească înlăuntrul său un alt trup, transferul permanent de fluide, de emoții, de gânduri, gesturile mamei către puiul pe care mai mult îl intuiește decât îl știe, răspunsul pruncului care nu va cunoaște multă vreme alt univers mai primitor decât al mamei sale.
Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi putere. Puterea unei mame de a-și liniști copilul abia născut, când nimic pe lumea asta nu pare a-i aduce alinare, mi se pare cea mai redutabilă forță. Pe care nici măcar nu știi c-o ai până când nu ești pusă în situația s-o folosești. Și pentru asta nu ai nevoie de antrenament, de pregătire specială, e ceva ce deții aprioric și care, odată declanșată, face ca aproape nimic altceva să nu-ți mai pară imposibil de făcut. Puterea care te face să găsești în tine resurse de răbdare, anduranță, dragoste, puterea care sfidează limitele pe care tu însăți erai convinsă că nu le poți depăși vreodată, puterea care te face să-ți răstorni un întreg univers și să-l reconfigurezi și reconstruiești, pentru că dintr-odată planetele tale trebuie realiniate și centrul în jurul căruia gravitează totul s-a schimbat complet. Puterea lui punct și de la capăt, chiar și atunci când drumul părea că nu mai are nici un fel de sinuozități.
Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi credință. Credința cu care am știut din clipa în care am rămas însărcinată că viața mea nu-mi mai aparține. Și că alegerile mele nu mai sunt exclusive, că port răspunderea unei conștiințe pe care am ales să o aduc pe acest pământ. O alegere care nu a fost deloc simplă pentru mine. Multă vreme m-am întrebat dacă lumea aceasta pe care eu însămi cu greu o înțeleg, pe care uneori îmi vine greu s-o accept, pe care am tentația s-o resping, este lumea în care să naști un copil. Și după îndelungi dezbateri în care m-am contrazis cu mine însămi, mi-am spus că cel mai valoros lucru pe care poți să-l oferi este darul vieții. Că viața în sine este cel mai special lucru care se poate întâmpla, că a râde și a plânge, a cunoaște stropul de fericire sau pe cel de amar, iubirea, trădarea, bucuriile și eșecurile, călătoriile, succesul, boala, moartea, toate fac parte din acest grozav spectacol la care, pentru a fi părtaș, trebuie mai întâi să te naști. Devenind mamă m-am vindecat într-o mare măsură de cinism. Și am ajuns să pun sub semnul îndoielii chiar propriile-mi îndoieli, să reconsider lucruri pe care le consideram de mult tranșate, să revăd idei asupra cărora credeam că nu mai am de ce să zăbovesc. Și asta pentru că ai vrea să nu-ți privezi copilul de nimic, să nu-i influențezi libertatea de a alege, să-i arăți totul și să-l lași să învețe singur care-i este calea, chiar dacă nu e de fiecare dată și calea ta.
Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi iubire. Și nu vorbesc numai despre iubirea cu care îți hrănești din prima zi micuțul bob de mac de care am mai pomenit, iubirea îmbracă acum mult mai multe forme. Înveți, dacă nu știai sau uitasei cumva, să te iubești pe tine. Pentru că îți dorești să fii pentru copilul tău cea mai bună variantă a ta din câte ar putea exista. Îți dorești excelența, dar nu pentru a-ți hrăni vanitatea, ci pentru că simți cât de importantă este puterea exemplului, pentru că ți-ar plăcea să fii tu modelul copilului tău, cel puțin la început, până când gusturile și idealurile lui îl poartă spre exemple mai strălucitoare. Iubirea pentru partenerul tău capătă și ea un suflu nou. N-am înțeles cu adevărat ce înseamnă că un copil sudează un cuplu decât când am devenit părinți. Maternitatea m-a făcut să-mi apreciez partenerul mai mult ca oricând, pentru că în aventura asta frumoasă, dar plină de neprevăzut, el e singurul meu punct de sprijin. Nu am simțit niciodată mai mult ca acum ce înseamnă cu adevărat o echipă, căsnicia, familia. Nevoia de celălalt. Liniștea pe care ți-o dă faptul că totul se declină la doi. Încrederea. Faptul că acum ne leagă ceva ce nu se mai poate rupe niciodată.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi teamă. Paradoxal, nu mi-a fost frică de moarte până când nu am dat viață. Nu spun că acum a devenit o constantă în mintea mea, dar e un gând care mi-a dat ocol de câteva ori. Dacă până acum spuneam trufașă că fie ce-o fi, măcar a fost frumos, acum îmi doresc o poveste fără sfârșit. Imposibil, știu, dar acum aș vrea o viață lungă nu (numai) pentru mine, ci pentru că mi-ar plăcea să-i fiu alături fiicei mele cât mai mult timp. Pentru mine și pentru ea. Acum aș vrea să nu mai moară nimeni niciodată. Să pot opri măcar câteva ceasuri în loc. Și apoi mai este teama pentru pruncul tău. Inima mea nu-mi mai aparține. Mi-o poartă fiica mea în trupul ei micuț și așa va fi mereu. De aceea primul și ultimul meu gând din fiecare zi sunt ale ei. Dar pentru că până și în cutia Pandorei ceva bun tot a rămas, și în mine stă mereu speranța. Că totul va fi bine.

Maternitatea e ca o încăpere cu multe oglinzi; în fiecare vezi altceva. În ochii fetiței mele mă văd pe mine copil și, odată cu ea, iau totul de la capăt, ca și cum m-aș fi născut și eu a doua oară.

Realitate virtuală

În seara asta m-am conversat cu laptopul meu. În fine, cu sistemul lui de operare. Cu un simplu update, acum câteva ore mașinăria a început să-mi spună pe nume și mi-a răspuns răbdător la întrebări. Am aflat cum e vremea mâine la Cairo, când s-a născut Shakespeare, unde o să beau eu ceai la Londra în curând și, după o scurtă verificare de rutină, și cine este președintele României. Și asta fără să apăs pe nicio tastă. Mă simt ca un copil de câțiva anișori care-și supune cu tenacitate părinții unui interogatoriu, mitraliiindu-i cu de ce-uri. Singura problemă e că trebuie să mă fac bine înțeleasă, altfel, asemenea părinților care încearcă să priceapă ce-o fi vrând progenitura de la ei, și laptopul meu îmi poate da cele mai năstrușnice răspunsuri.
Sigur, tehnologia e simpatică. Și poate fi de un real folos; este, de fapt, de cele mai multe ori. Dar câteodată lucrurile scapă de sub control. Urmăresc un serial documentar care mă lasă perplexă cu fiecare episod: Dark Net. Vi-l recomand. Despre multe din poveștile din film am mai auzit. Cu ceva timp în urmă, mi-a trecut prin mâini o carte, de ficțiune, ce-i drept, dar care explora povestea internetului de dincolo de internet, o lume ascunsă, unde accesul nu este pentru toată lumea, dar posibilitățile sunt nelimitate. Și să te ferească Dumnezeu de ce-i poate da Omului prin cap! Imaginația poate fi dezlănțuită în ambele sensuri, și pozitiv, și negativ.
Așadar, cum să facem să păstrăm avantajele și să minimizăm neplăcerile pe care ni le poate aduce relația de tipul love-hate pe care o avem majoritatea dintre noi cu tehnologia? Adică sigur, telefonul mobil este o unealtă grozavă, dar nu vă enervează faptul că ați devenit accesibili la orice oră din zi și din noapte? Și că dacă vreodată nu răspundeți la telefon din motive cât se poate de obiective sau pur și simplu pentru că nu aveți chef de conversație, asta declanșează o întreagă turmă de explicații de oferit post factum, că mai bine te lipsești și răspunzi naibii la telefon orice-ar fi? Ca să nu mai zic de faptul că închisul telefonului pentru măcar o oră de liniște vine la pachet cu un sentiment de vină atât de acut, că parcă anulează tot zen-ul decuplării.
Sau accesul la internet. Să ridice mâna sus cine nu se panichează când nu merge 4G-ul sau nu se poate conecta la niciun wifi, cât de lent ar merge el acolo. Sau cine nu-și verifică căsuța de e-mail dimineața la sculare, seara la culcare și de vreo patru sute de mii de ori pe zi. Sau pagina de facebook. Sau blogurile preferate. Sigur, este extrem de seducătoare senzația asta de conectare permanentă la mersul lumii, de participare activă la viața cetății (universale chiar), de participant la joc, de piesă din angrenajul uriaș care face informația să circule. Dar este oare și reală? Mie de la un punct încolo mi se pare obositoare, o zumzăială permanentă în fundal în care parcă nu mai reușești să-ți auzi propriile gânduri. Cred că e important să ne informăm, dar mă tem că uneori bruiajul permanent al cuvântului care nu încetează vreodată să circule ne pervertește capacitatea de a distinge ceea ce este cu adevărat relevant.
Eu cred că moderația este cheia. Cred în închisul telefonului din când în când. Cred că nu e nicio tragedie dacă nu avem acces instantaneu la ceea ce se întâmplă în jur, pentru că asta poate fi un motiv suficient de bun ca să fim mai atenți la ceea ce se întâmplă în noi. Cred că la culcare e mai bine să-ți iei o carte, iar când te trezești, să bei un pahar cu apă și să faci o plimbare în aer liber. Cred că dependențele de orice fel, inclusiv astea tehnologice, sunt periculoase și păguboase pe termen lung. Cred că cea mai valoroasă chestie pe care o avem este timpul nostru și că trebuie să învățăm să fim mai zgârciți când vine vorba de a-l dărui (inclusiv propriilor adicții).
Așa că o să mă folosesc de invenția asta grozavă care mă poate ajuta să comunic cu oamenii încălcând și depășind barierele de timp și spațiu ca să vă provoc să încercați un mic exercițiu de “detehnologizare” și să vă gândiți măcar la lucruri care vă fac plăcere dincolo de lumea virtuală. Un joc de cărți, o plimbare prin parc, o întâlnire adevărată, față în față cu cineva, un hobby, sau pur și simplu o oră de somn de după-amiază, când afară e frig și plouă.

De toamnă

Mă gândisem la început să mă plâng. De orașul ăsta prea puțin prietenos cu oamenii care locuiesc în el, de străzile murdare, de mirosul încă puternic de rahat de câine, de trecătorii lui anonimi și cenușii. Dar apoi mi-am dat seama că e toamnă. Azi, pe când îmi făceam plimbarea zilnică, am văzut castane, și frunze ruginii, și o lumină cu reflexe topite-n plumb cum numai în amiezele anotimpului ăstuia poți să vezi. E toamnă prin oraș și asta aleg să spun.
De câteva zile trișez puțin și las geamurile deschise în toată casa, mă înfior de răcoare sau de ceața lăptoasă a dimineților când, potrivit ceasului, soarele încă nu a răsărit. Am dat jos de pe raft ceaiul cu scorțișoară, piper și cardamom, torn un strop sau mai mulți de lapte, pun zahăr, mai mult zahăr și mă ascund sub plapuma moale. În vârful patului, între perne, sunt queen of my castle, înconjurată de cărți, de bufnițe, de balsamuri de buze și creme de mâini onctuoase, de mere, bomboane de ciocolată, buchete de creioane, caiete de notițe pentru gânduri fugare, vise cu ochii deschiși, muzică în surdină, greieri care să m-adoarmă, o întreagă floră și faună de idei prin jungla minții mele.
Nu știu de ce, dar abia azi am simțit cu adevărat că a venit toamna. Fără să se fi întâmplat nimic special, fără ploi mohorâte, fără guturai, fără miros de zacuscă, fără copii care merg dimineața la școală. Azi după-masă, printre tarabele cu struguri, mere, pere, nuci, miere, păducel, munți de ardei capia, varză albă, varză roșie, printre buchetele de crizanteme și tufănele din Piața Obor, mi-a mirosit prima dată anul ăsta a toamnă. Poate mi se trage și de la un anumit gutui care îmi tot iese în cale și mi se închină cu fructele lui greoaie, împodobit ca un pom de Crăciun. Poate de la oboseala care mi se scurge în oase după ora patru și care mă trage spre somn. Poate de la nevoia de a-mi căuta pijamalele groase și de la vitrinele magazinelor pline de botine, din cele mai fine. Poate de la un pulover maro de cașmir pe care nu l-aș mai da jos niciodată (sau măcar până la primăvară). Poate de la faptul că uneori e simpatic să te rătăcești prin orașul tău (mai ales atunci când te grăbești undeva) și să descoperi locuri despre care știai că există, dar la care nu ai fi ajuns niciodată altfel decât neprogramat.
Așa că m-am hotărât să nu mai scriu decât în mod excepțional despre lucruri urâte. Sunt convinsă că, la fel ca mine, le vedeți și voi în fiecare zi. Poate că soluția pentru noi e să povestim mai mult și mai des despre lucrurile frumoase pe care le vedem sau pe care le trăim. Poate că la mijlocul săptămânii, dacă într-o dimineață deschideți rândurile mele, în timp ce sorbiți o gură de cafea sau de ceai, ar fi mai bine să citiți ceva care să vă facă să aveți chef să vă uitați pe geam după un gutui care poate fi al vostru, sau să porniți pur și simplu pe străzi pe care nu ați mai fost, doar ca să vă uitați la frunze și la castane.
La mine azi a venit toamna. Și mi-o doresc melancolică și zăludă, bogată, darnică, cu miros de mâncare bună, cu un cuptor în care să se coacă tot timpul ceva, cu ploaie și cu vin roșu, cu două-trei cărți de mult amânate și care parcă nu rimează decât cu anotimpul ăsta. Cu căldură în casă. Și-o să zic, total diferit de vorba cântecului, te rog, nu-mi lăsa toamnă pomii verzi, dă-le foc la toți și ia-mi încă o dată mințile cu paleta ta de pictor desăvârșit.

History Reloaded

La început mă hotărâsem să nu scriu despre asta, a fost prea personală experiența, dar mi-au trecut azi prin fața ochilor știrile despre gestul Ambasadei Rusiei la București de a dona 100 de euro pentru Cumințenia Pământului și am zis că poate totuși merită să povestesc despre drumul meu de sâmbătă. Că tot e vorba despre recuperarea istoriei adevărate, sau cel puțin așa susțin unii și alții că stau lucrurile.

Am un tânăr prieten istoric. Inimos și cu mult bun-simț și, după cum am descoperit sâmbăta trecută, romantic. Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că-i moldovean, așa l-ar fi trădat nu accentul, ci poezia din cuvinte. Dar nu e. E doar tânăr și optimist.
Eu sunt un pic mai cinică. Și mi-am mai pierdut din răbdare. Răbdarea de a ajunge la o normalitate pe care o regăsesc din ce în ce mai puțin în jurul meu. Sau poate că am eu așteptări prea mari.
Dar de-ajuns despre noi. Sâmbătă, la îndemnul și invitația prietenului meu istoric, am pornit la drum spre Jilava. La Fortul 13. Pentru cei mai mulți dintre cei din generația mea, nu mai zic de cele de după noi, nu înseamnă mai nimic acest Fort 13. Mărturisesc că am scotocit și eu în memorie după niște file din cărțile de istorie și căutarea nu a produs prea multe rezultate. Nu știam mai nimic despre povestea cu fortificațiile din jurul Bucureștiului, cele 18 forturi ridicate pe la 1870 ca să apere capitala, dar care s-au dovedit apoi depășite de vreme (și de vremuri), nici despre legendele urbane cu tuneluri care duc până hăt la Cotroceni. Dar știam că Jilava fusese odinioară o carceră în care mulți oameni de seamă și-au găsit sfârșitul. Și că locul are o istorie aparte, urâtă, tristă, dar care merită să nu fie dată uitării. Fortul 13 se află încă în incinta penitenciarului de astăzi (cel a cărui poartă tot apare la știri când mai știu eu ce personaj important al zilei îi trece pragul). Așa că am trecut prin procedurile de verificare uzuale pentru accesul în acest tip de instituție. Fără telefoane, aparate de înregistrat de orice fel, stick-uri de memorie, încărcătoare, căști. Aveam voie cu aparate de fotografiat, dar eu nu am avut niciunul la mine și, chiar dacă aș fi avut, nu aș fi făcut fotografii (mi s-ar fi părut prea mult). În curtea pușcăriei, pe partea stângă, se află clădirile “moderne”, centrul de detenție de azi. Cu ziduri cu graffiti cu figuri de daci aș zice (bănuiesc că de pe la vreun program de reeducare prin artă sau cum s-or chema ele), tufe cu trandafiri, ba parcă și ceva elemente de décor (de genul piticul de gradină de penitenciar; aș putea să jur c-am văzut o broască mare de metal sau piatră, dar e foarte posibil să-mi fi imaginat, e prima închisoare la care ajung, totuși, nu știu cu ce s-o mai fi gândit mintea mea s-o populeze). În partea dreaptă a drumului e intrarea în fort. Și de-acolo se schimbă atmosfera.
Mai întâi simți de ce-i zice Jilava. Vă spun drept că nu mă gândisem niciodată la semnificația numelui, deși știam foarte bine ce-nseamnă. Dar trebuie să-ți intre umezeala aia lipicioasă ca niște degete reci pe sub haine ca să faci legătura. Și era totuși o zi cu soare. Dar Jilava nu se dezminte nici sub raze călduroase. Pentru cei ajunși acolo (să ne-nțelegem de la început, o să povestesc despre perioada de după 1947-1948), aerul acela bolnăvicios, umed, rece, mustind a boală de plămâni, era prima palmă. Și poate cea mai ușoară. În inima închisorii, celulele. Dacă ați vizitat vreodată vechi fortificații istorice (la noi sau aiurea), vă puteți imagina încăperile boltite, înalte și nu foarte mari. Suprapopulate. Îmi tot vine să pun în oglindă discuțiile de astăzi despre problema penitenciarelor supraîncărcate cu imaginile pe care poveștile tânărului meu prieten, ghidul nostru în acest periplu, mi le așeza în fața ochilor. Se spune despre Jilava că era o închisoare de exterminare. Scopul nu era să privezi de libertate, scopul era să anihilezi în cele mai cumplite condiții, să suprimi strivind la propriu și la figurat. Și iar îmi vine în minte o imagine din prezent, cu declarația cu totul și cu totul neinspirată (ca să fiu blândă) a unui fost înalt demnitar despre sacrificiile și gradul de risc al vieții de politician român din ziua de azi. O declarație care a primit un răspuns mai mult decât plastic cu un oarecare bocanc zdrobind o oarecare pereche de ochelari. Brutală imaginea, nu?
Prin Jilava s-au perindat cei mai valoroși oameni de carte (și cu carte) ai României de atunci. Mai greu să manipulezi oameni care gândesc, au opinii divergente, au argumente, pot forma o opoziție. Imaginați-vă oameni cu școală, oameni de vază, oameni care au ținut în mâini destinele acestei țări, obligați să cunoască cele mai abjecte stadii de degradare, supuși în primul rând umilinței de a fi călcați în picioare de cei mai josnici membri ai societății, ridicați dintr-o dată la rang superior. Ascultând poveștile despre cei care recitau din memorie cărțile libertății pentru a nu-și pierde mințile, despre cei care predau lecții de matematică sau limbi străine scrijelind pe coaja săptămânală de săpun, despre cei care s-au refugiat în rugăciune și s-au depărtat de cele lumești îmbrăcând o aură ascetică aproape de neatins, n-am putut să nu mă gândesc la cei care se proclamă azi “deținuți politici”. Și la cei care își cumpără libertate cu cărți pe care nu știu nici măcar să le citească, darămite să le mai scrie. Apropo, povestea asta cu zile de libertate în schimbul cărților scrise în închisoare nu e nouă, se pare că exista și pe-atunci, dar nu se cunoaște niciun caz în care să se fi și aplicat. De bună seamă că nici intelectualii de odinioară nu se pot ridica la nivelul și anvergura celor care ne bântuie nouă existența astăzi.
Pe de altă parte, m-am gândit și la poveștile impostorilor ajunși mari și tari. A căror coloană vertebrală, construită din oasele celor pe care i-au stâlcit în bătaie și i-au scuipat în față, s-a prăbușit la prima pală de vânt de schimbare. Sincer, acum că furia și dezgustul au apucat să se decanteze puțin, rămâne în urmă și un sentiment de milă. Ca atunci când vezi un debil mintal ațâțat să-i maimuțărească și să-i batjocorească pe alții și care te întristează pentru lipsa lui de umanitate în primul rând. Dar oroarea se poate semăna cu orice tip de instrument, iar cel cu față umană s-a dovedit până acum cel mai eficient. Și iar mă gândesc la toți impostorii care populează culoarele instituțiilor de azi și mă întreb cât de ușor a fost să ajungem aici. La Jilava (și nu numai) este o parte din răspuns. Dar nu vă faceți griji, la cum am văzut că se preocupă oficialii ultimilor ani de prezervarea acestui loc cu semnificație istorică, o să dispară în curând și această fărâmă de răspuns și o să putem cu toții să ne vedem mai departe de treburile noastre. Nestingheriți de amintiri jenante. Și sunt sigură că s-or găsi alții în continuare care să ne spună cum s-a petrecut istoria noastră de fapt.
Dacă ajungeți vreodată totuși în locul acela, mergeți să vedeți “Neagra”. E ceea ce m-a impresionat cel mai mult. E hruba în care, odată aruncat, erau toate șansele să nu mai ieși viu. Întunericul primordial, claustrare, lipsa oricărei speranțe, casa morților și tunelul cel fără de lumină. Un hău, prăpastia dintre viața și moarte, eu așa am simțit locul acela.
Am lăsat în urmă Jilava, cu frig în oase și fără prea multe cuvinte, și ne-am îndreptat spre Pitești. În urmă cu foarte mulți ani, mi-a căzut în mână întâmplător Fenomenul Pitești a lui Virgil Ierunca. Nu era o carte tocmai potrivită pentru vârsta mea de-atunci, dar am citit-o cu sufletul la gură. Eu din cărți îmi amintesc de puține ori personaje, denumiri, acțiunea foarte bine conturată, nu am genul acesta de memorie a detaliilor. Dar îmi amintesc foarte bine emoția și contextul tuturor cărților care m-au impresionat de-a lungul anilor.
Știți senzația aia când în fața ochilor tăi se petrece ceva oribil, și ai vrea să-ți ferești privirea, dar nu poți? Un fel de fascinație a răului, care te atrage și te dezgustă în același timp. Cam așa a fost cu cartea asta. Și cam așa a fost cu Pitești.
După Jilava, închisoarea de la Pitești are un aer aproape sanatorial, aseptic. Primul lucru care m-a frapat a fost proximitatea normalității. O închisoare în centrul orașului, înconjurată de blocuri. Oameni ducând existențe obișnuite și respirând în ceafa morților (puțini, e drept, la Pitești scopul nu a fost exterminarea). Pe un petic de iarbă dintr-o curte interioară cruci de piatră. Aproape anonime. Deasupra, balcoanele unui bloc oranj. Pe vremea aceea, Piteștiul era o închisoare la marginea orașului, de altfel recluziunea sa a fost ce a recomandat-o pentru ceea ce avea să devină cunoscut drept experimentul Pitești. Pe principiul “urlați cât vreți, aici nu vă aude nimeni”… În timp, orașul a înghițit oroarea, dovada faptului că ne obișnuim treptat și cu cele mai amare pastile, doar să ne fie date cu zăhărel.
La Pitești, sadismul a atins un rafinament greu de închipuit. Pentru că nu-ți mai era călău un străin, răul nu avea chip necunoscut, ci torționar îți devenea cel mai bun prieten, tovarășul de suferință, cel în care aveai încredere și care îți împărtășise soarta. Scopul era reeducarea; dacă ar fi să mă folosesc de o terminologie modernă, erai restartat. Sistemul trebuia reboot-at. Sau deveneai rebut. Mărturiile celor care au trecut pe la Pitești sunt cumplite. Nu sunt o lectură ușoară, dar poate necesară. Dar nu despre asta aș vrea să povestesc, ci despre dezumanizare. Asta simți cel mai acut la Pitești. Sinceră să fiu, nu știu dacă a fost vorba despre oportunism sau pur și simplu teroarea care transformă oamenii în bestii, dar acolo s-a petrecut ceva îngrozitor. Și dacă la Jilava a fost suprimată crema societății românești mature, la Pitești au intrat în malaxorul abrutizării tinerii, studenții, practic speranța.
M-a impresionat foarte mult un domn din grupul alături de care am fost la Pitești. Un bătrânel simpatic, trecut de 80 de ani, care la vremea aceea a trăit balansul dintre cele două lumi. Și care a spus ceea ce intuiam deja. Reeducarea nu a fost numai pentru cei din închisoarea Pitești, reeducarea a fost pentru cei mulți rămași afară. Generații și generații întregi au trăit sub teroarea a ceea ce s-a petrecut în anii de după venirea comuniștilor la putere. Școliți la Moscova, să nu uităm, ca să revenim la subiectul zilei, azi, când Ambasada Rusiei vrea să ne mai țină o lecție de istorie. Și mi-am dat seama cu dezamăgire că suntem încă generații de “reeducați”, câtă vreme cineva din grup, trecând pe lângă Casa Presei din București l-a pomenit cu înțelegere cumva mămoasă și compătimire pe Stalin (băiat bun, săracul, bine intenționat, dar a sfârșit prost). Nu vă sună cunoscut? Hai, că parcă nici pe vremea lui Ceaușescu n-a fost chiar așa de rău, nu?
Uitându-mă la discuțiile din spațiul public de azi, mă gândesc că sensibilitățile noastre sunt degrabă atinse și zbârnâie la declarații și gesturi care și-au pierdut cumva semnificația. Parcă scena e aceeași, cu alte personaje, dar mă întreb ce fel de istorie repetăm noi oare?
Când m-am întors anul trecut din Cuba, uimită de lecția sărăciei concrete de acolo, mi-am spus că poate cea mai bună experiență pentru nostalgicii care tânjesc după vremurile comunismului ar fi o lună de trai acolo, ca om obișnuit, nu ca turist. După călătoria de sâmbătă, îmi dau seama că răspunsul e mult mai aproape de casă. Dar mai interesează pe cineva? Știu că uitarea a fost dată omului ca să-și poată trăi viața chiar și după ce traumele, durerea, suferința mușcă din el. Soluția nu e în mod cert să târâm după noi, ca niște zombie schilodiți, sechele și coșmaruri. Dar o istorie uitată are, de multe ori, prostul obicei de a se repeta. Și tare mi-aș dori ca pe această felie de istorie să n-o uitam ca să n-o mai înghițim niciodată.

Si noi, incotro?

In dimineata in care am plecat spre Soveja, unei batrane din bloc i s-a facut rau. De la caldura, de la boli, de la varsta… Se intorcea de la piata si, in fata blocului, a cazut. Portarul de serviciu din ziua cu pricina a ajutat-o sa se ridice si a condus-o pana la lift. Ne-am intalnit pe drum si m-am oferit sa o duc eu pana in casa, incercand sa o linistesc si sa aflu ce probleme de sanatate are. I-am propus sa sun la Salvare, sau macar sa-i anunt copiii sau pe oricine o avea in grija. Mi-a spus ca e singura, nu are pe nimeni. In fata usii, mi-a luat sacosa pe care i-o carasem si mi-a multumit, grabita sa intre in casa si cumva tematoare. Am simtit ca ii era frica. Pe langa spaima cazaturii, ameteala data de hipertensiune si diabet (am tot tinut-o de vorba in lift), usturimea pielii julite de pe brate, eu eram un fel de stres suplimetar, pentru ca eram o straina. Desi amabila, o necunoscuta. N-as zice ca arat tocmai fioros, dar in ziua de azi mai poti sti de unde te pandeste raul? M-a invadat un sentiment cumplit de mila si jena, in acelasi timp. “Sigur nu vreti sa sun pe cineva?”. “Nu, le anunt eu pe fete…” Si-atat.
Locuiesc intr-un bloc cu 15 etaje. Pusi la un loc, suntem o comunitate, cam cat un mic satuc de munte. Sau macar cat o ulita.

La cateva ore distanta, departe de Bucuresti, ne-am adunat toata trupa in jurul mesei din curte de la tanti Maria. “Mamaliga”, am propus noi, si tanti s-a conformat, desi ii spurcam blidele in post cu poftele noastre de oraseni pacatosi. Si pofticiosi. Tanti Maria e o femeie in varsta, dar se tine bine. Pastreaza obiceiul de a se imbraca traditional, cum a apucat cand era fata, cu straie specifice zonei Vrancea. Nu e singura din sat, dar e printre putinele. Restul “se tin doamne”, ca noi, de altfel. Mamaliga e gata si noi ne hlizim cu gura pana la urechi, indemnandu-ne cu niscaiva ciresata si infulecand cu pofta. Tanti Maria raspunde cu rabdare intrebarilor noastre despre “viata la tara”. Nici unul dintre cei care stam la masa dumneaei nu ii este nepot. Sau vreun fel de ruda. Pe marea majoritate ne vede pentru prima data. Hoarda de tineri zgomotosi si putin nebuni. Si, cu toate astea, nici urma de teama. Doar o infinita ingaduinta. De data aceasta, sentimentul care ma invaluie este de gratitudine. Si speranta.

A doua zi, cu bucurie ne deschide iarasi casa si ne lasa sa-i scotocim printre minunatiile de straie populare. In camera cea buna, din sifonierul vechi, ies pe rand la iveala iile. Cusute de mana dumneaiei, maiastru impodobite, total diferite de orice am vazut pana acum. Tentatia e prea mare, hainele “de doamna” dispar rapid si tanti Maria ne gateste pe fiecare pe rand. Plecam in picioarele goale prin iarba, spre deliciul nostru si al asistentei. Tanti Maria e mandra nevoie mare ca ii scoatem straiele la soare si o convingem sa ni se alature la cateva fotografii.

In cele doua zile cat am stat acolo, tanti Maria a fost bunica tuturor. Ne-a facut gogosi, ne-a lasat sa-i scotocim prin lada de zestre si prin pivnita, ne-a spus povesti si ne-a uimit cu energia si blandetea celor saptezeci si sase de ani. Nu stiu daca o s-o mai vad vreodata, dar stiu ca ii voi pastra o amintire vesela si ca naturaletea ei a sters cel putin pentru o vreme orice urma de dezumanizare citadina care m-a amarat vreodata.

M-am uitat in urma la plecare. Casele de pe ulita, toate puse la un loc, erau o comunitate. Cam cat un bloc cu multe etaje dintr-un oras din alta lume, pe nume Bucuresti.

Mi Cuba

Primul impuls a fost sa scriu despre Cuba cat inca ma aflam acolo, condusa de impresia puternica pe care mi-a lasat-o experienta din aceasta tara. Insa am trait cele zece zile cubaneze cu o atat de mare intensitate, bulversata de tot ceea ce am vazut in jurul meu, cu gandurile imprastiate si avand atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri, incat am simtit nevoia unui ragaz, a unui pas inapoi pana sa spun povestea. Si nici asa nu cred ca pot fi obiectiva. De fapt, cred ca obiectivitatea nu are cum sa se regaseasca in relatarile despre Cuba, mai ales cand esti roman, ai apucat sa prinzi macar o parte din istoria noastra comunista atat de sumbra si intelegi si traiesti realitatea cubaneza intr-o dimensiune diferita de a altor turisti, vizitatori, calatori de prin alte parti ale lumii.
Ma dusesem cu temele facute. Adica fara asteptari. Am avut acum cativa ani o experienta mai putin placuta in zona Caraibelor, stiam ca nu e neaparat pe gustul meu, stiam ca, mai ales in Cuba, lucrurile sunt mai delicate. Asa ca nu mi-am lasat loc de dezamagiri cu vacante ratate si timp pierdut. Am plecat la drum hotarata sa iau lucrurile asa cum sunt si gata! Insa am ales aceasta destinatie mai ales pentru ca ne doream sa o vedem inainte de prea mult vehiculata apropiere de americani, gata, in sfarsit, sa intinda mana vecinilor din sud. Marturisesc ca, in ignoranta si trufia mea, imi spuneam ca acum e momentul, pana nu va fi totul pervertit de stilul si modelul marii puteri. Dupa primele zile, speram sa vina americanii. Sau chinezii, sau arabii, sau papuasii, sau cine o fi, numai sa vina cineva sa faca ceva. Specificul cubanez era mult, mult prea trist asa.
Am vazut saracie in multe parti ale lumii prin care am ajuns. Si vad saracie si acasa, de foarte multe ori. Dar Cuba este altceva. Pentru ca realizezi ca ai fi putut fi in aceeasi situatie. Cuba a fost pentru mine o calatorie in timp, in mod paradoxal atat in trecut (nu au cum sa nu te napadeasca amintirile cand vezi magazinele goale, cand auzi povestile despre cum totul este pe cartela, cu ratia, cu portia, cand totul se intampla pe piata neagra, unde fiecare se descurca cum poate, dar se descurca), cat si in viitor (nu o sigura data am avut fiori pe sira spinarii, vazandu-mi proiectia in tot ceea ce se intampla in jurul meu, ca spectator pasiv al posibilei mele vieti). Cuba te impresioneaza pentru ca acolo intelegi perfect situatia si, fara sa vrei, te simti adaptat, pentru ca ai trecut prin ea. La final rasufli usurat, de parca te-ai fi trezit dintr-un vis, dar realitatea ramane. Cuba a fost, in acelasi timp, o aducere aminte a faptului ca suntem foarte norocosi, ca de data asta am fost de partea buna a istoriei, ca functionam intr-o realitate pe care o consideram potrivnica doar pentru ca am uitat multe lucruri, dar care, de fapt, ne este favorabila si de care ar trebui sa stim sa ne bucuram mai des. Poate suna a clisee, dar eu am trait pe pielea mea aceasta realitate. Si cred cu tarie ceea ce spun.
Mai mult ca in alte parti, in Cuba trebuie sa incerci sa ignori “the big picture” si sa-ti construiesti amintirile din momente, ca si cum ai pune pe ata margele colorate. Luata asa, Cuba este fermecatoare. Dincolo de faptul ca este un paradis tropical, binecuvantat cu soare, cea mai frumoasa mare pe care am vazut-o vreodata, plaje intinse, multa, multa vegetatie (dar asta gasesti in multe alte locuri din lume), Cuba m-a atins cu cateva ipostaze cu totul speciale.
Nu-mi propun sa fac un ghid turistic sau sa dau sfaturi de calatorie despre Cuba. Lasa asta in seama expertilor, mai ales ca informatia este acum accesibila atat de usor pentru noi. La fel ca despre carti, despre calatorii imi place sa impartasesc emotia trezita si traita, contextul, amintirea lasata, mai mult decat detalii “tehnice”.
Asa ca o sa va spun ca mai degraba Havana este un exercitiu de imaginatie decat un oras in sine. In care fie incerci sa vezi ce-a fost, cautand dincolo de daramaturi si fatade scorojite si triste splendoarea unor ani apusi, fie te straduiesti sa construiesti cu puterea mintii si sa refaci, sa redai stralucire, sa reinnoiesti. Havana e butaforie. E ca un urias studio de film, trecand de la un tihnit si placut colonialism, la opulenta nebunilor ani americani, la grandoarea clasica a cladirilor emblema si pana la arhitectura sinistra si oribila a mintilor comuniste.
Se lucreaza la Havana, dar ai sentimentul ca se face totul cu pasi de furnica, ca intr-un joc pentru copii, asa ca e greu sa intrevezi si cel mai mic punct de lumina de la capatul tunelului. “Too little, too late”, asta este sentimentul care ne-a dominat la Havana. Sincera sa fiu, am plecat de-acolo fara sa simt speranta. Poate ma insel.
Am strabatut orasul pe o caldura ametitoare, toropiti si de soare, si de impactul a ceea ce vedeam. Fotografiile pe care le-am facut pot parea rautacioase, de parca as fi cautat in mod special fata hada a Havanei, dar nu-i asa. M-am bucurat de fiecare coltisor frumos pe care l-am gasit si l-am pus pe ata de care aminteam mai sus, cu drag. Am sperat sa ploua si dorinta mi-a fost ascultata. Si m-am plimbat cu sandalele ude, pentru ca Havana poate fi minunata cand ploua si nu-ti pasa de asta. Havana mea e atunci cand intri la Floridita si un band tocmai canta salsa, e plin de lume cu chef, se beau cocktailuri cu rom si se mananca chipsuri de banane. Sau atunci cand cafeaua proaspat rasnita de la O’Reilley face sa miroasa toata strada si n-ai cum sa nu intri si sa nu dai de colectia lor improvizata de cescute desperecheate. Ori cand incepe sa ploua torential si toata lumea sta pitita, iar tu te uzi linistita la picioare, pentru ca e atat de cald afara si ploua cu soare. Si iti mai iese in drum si muzeul ciocolatei, asa, cat sa-ti faci o pofta. Sau cand ajungi in Piata Veche, frumos renovata, aproape ireala in contextul de pana atunci, ploua, iar de peste piata se aude tanguitor o trompeta. Un soul in ploaie, la Havana, zau ca face toti banii. Sau cand prinzi la noroc un lobster urias, probabil de contrabanda, la restaurantul din coltul Pietei Armelor, un pranz nesperat de bun, iar peste drum tarabagii incearca sa-ti vanda carti despre revolutie sau insemne cu lideri de care tu nu vrei sa auzi.
Am crezut ca masinile americane din anii 50, care fac deliciul turistilor la Havana si care pun paine pe masa cubanezilor, sunt o gaselnita atractiva pentru calatori moderni. Ca si cum te-ar lasa cineva sa te joci cu exponatele dintr-un muzeu. De fapt, nu sunt deloc un simplu instrument de marketing, sunt ceea ce exista preonderent acolo. Si isi fac treaba. Daca iesi din Havana, povestea se schimba un pic. Masinile cu pricina devin un lux, asa ca poti avea surpriza sa vezi carute si sarete pe autostrada. Dar ce bucurie, o tara fara trafic! Inclusiv de date ☺. Va vine sa credeti, sau nu, se poate trai si fara internet. In cateva zile te obisnuiesti, dar dupa un timp iei telefonul in mana din reflex si iti vine sa butonezi ceva. Parca tot mai bine e in civilizatie… Nu realizam cat de usor si la indemana ne sunt toate cele din jurul nostru decat in momentul in care nu mai avem acces la ele. Si nu ma refer doar la internet. Sau la plata cu card bancar. Sau la ATM-uri care chiar functioneaza. Sau la simplul fapt de a-ti putea cumpara o revista. Sau o carte care sa nu fie de propaganda.
O excursie pe care aveam s-o facem la plantatiile de trestie de zahar s-a incheiat cu o calatorie cu trenul (un tren improvizat, tras de o veche locomotiva din cele care apartinusera fabricii de zahar, transformata acum in muzeu). De-a lungul caii ferate erau carduri de copii, invatati probabil cu ruta turistica si care ne salutau si primeau cu evidenta bucurie daruri aruncate din mers. Mi s-a parut atunci caraghios ca oamenii din grup le aruncau pixuri pe care le aveau probabil prin genti. Mi-a parut rau ca nu aveam ceva dulciuri sa le fi dat (nu ca ai avea de unde sa cumperi acolo). Si m-am gandit ca nu prea cred ca le trebuie pixuri copiilor acelora, ce sa faca cu ele. Am aflat apoi ca in Cuba creioanele si caietele sunt pe cartela. Si mi s-a pus un nod in gat. Penare si creioane chinezesti, isi mai aminteste cineva? Stiloul cu cap de Panda? Bun, si-acum sa ne mai uitam din cand in cand in jur la tot ce avem. Sau la ce au copiii nostri.
Daca e ceva cu care m-a cucerit Cuba, ei bine, sunt oamenii ei. Habar n-am daca e de la rom, de la banane, de la cat ii bate soarele in cap, dar zau ca oamenii aia sunt tare faini! Si iar am avut un nod in gat, pentru ca oamenii aia mi-au amintit de noi, cei de acum multi, multi ani, mai solidari, mai putin rai, mai pregatiti sa strangem randurile, sigur mai naivi, mai inocenti, dar cumva mai… umani. Oameni care au puterea sa-ti zambeasca si simti ca nu o fac din datorie sau pentru ca intra in descrierea job-ului lor, oameni care se bucura sincer, oameni care se pupa si se imbratiseaza de fiecare data cand se intalnesc, oameni care canta si danseaza la fel de firesc cum merg, oameni care, in tot abisul vietii lor mizere, vad speranta. Cred sincer ca cel mai de pret avut al Cubei sunt oamenii ei.
M-am intors din Cuba si nu pot sa vorbesc despre aceasta calatorie in termenii “mi-a placut sau nu”. Lucrurile sunt atat de complicate acolo, ca e greu sa transezi situatia asa. Dar da, Cuba mi-a fost lectie, din foarte multe puncte de vedere. Si m-as bucura sa le fie macar un pic mai bine celor de-acolo, pentru ca merita din plin.



Acum douazeci si patru de ani, plecam pentru prima data din tara. Departe, tocmai la New York. Eram doar un copil si tin minte ca toata familia m-a condus la aeroport. Otopeniul de atunci nu are nici o legatura cu cel de azi. Era ceva sa pleci din tara la momentul acela. Si condusul la aeroport era ca pentru imbarcarea pe o nava spatiala azi. La plecarea din Cuba am stat la o coada uriasa si m-am tot intrebat de ce este asa de aglomerat, ei avand abia de putin timp voie sa detina pasaport si sa calatoreasca in afara tarii. La capatul cozii mi-am raspuns la intrebare. Din zece oameni aflati la coada, unul singur pleca, restul era parte din alaiul care il petrecea catre ceva mai bun, poate. Cei ramasi priveau minute in sir, vizibil emotionati si plini de speranta. Pentru ei timpul a ramas in loc.
Am scris aceste ganduri intr-un hotel dragut din Manchester, conectata instantaneu la prietenii mei de-acasa si aflata la un click distanta de raspunsuri despre orice colt al lumii. Si asta pentru ca am avut norocul sa fiu romanca ☺.

Din gradina mea

Sa ne-ntelegem de la inceput: sunt copil de asfalt. N-am crescut cu cheia de gat, caci bunicile mele au dat din vreme opinca pe pantoful cu toc, dar nici nu am avut vreo legatura cu idilica viata la tara. Nu mi-e familiara notiunea de vacanta la bunici, nu am batut ulitele niciunui satuc plina de praf vara, nu m-am cocotat in ciresi ori pruni, nu am mers cu ratele la garla, nu am alergat pe dealuri dupa vaci si nici nu am hranit cu ravna puii de gaina. Ba dimpotriva. Vorba cantecului, mearga pictorii la tara, eu m-am multumit tot timpul cu trotuarul corect asezat, cu apa de la robinet si beneficiile confortului citadin, fie el si inmagazinat intr-un apartament cat o cutie de chibrituri.
Cu atat mai nastrusnica mi s-a parut asadar ideea de a-mi face o gradina de legume, mai ales ca experienta mea horticola se limita la cele cateva ghivece de ierburi aromatice pe care le-am adapostit in bucatarie in ultimii ani.
Si totusi, animata mai ales de gandul de a manca ceva crescut exclusiv de mine, am acceptat propunerea care mi se facea acum trei ani. In teorie, lucrurile stau putin invers, oamenii inzestrati isi transforma hobby-urile in afaceri, mie un potential business mi-a dezvaluit o latura pe care nici macar nu mi-o banuisem si am ajuns sa descopar nu atat o pasiune, cat o sursa neasteptata de bucurie, dar atat de sincera si simpla, cum numai copiii probabil mai traiesc.
In ultimii trei ani casa mea se muta periodic in gradina. Si creste. O peticesc in fiecare sezon cu cate o bucata nou-nouta de teren pe care o smulg salbaticiei si pe care o imblanzesc cu soiuri noi, de a caror crestere ma minunez si pe al caror fruct il astept cu nerabdare. Pot sa spun sigur ca nimic nu egaleaza gustul rodului care a crescut din si prin mainile mele, cum aprecierea oamenilor carora le pun pe masa ceva din munca mea ma binedispune instantaneu.
Din gradina mea culeg astfel nu doar legume proaspete si ierburi cu arome diverse, dar culeg si prieteni noi, interesati sa redescopere bucuria de a manca ceva bun si gustos, culeg idei si planuri despre cum se obtine echilibrul perfect in natura, combinand cu atentie soiuri care se iubesc si tinandu-le la distanta pe cele care nu fac partida buna nici macar in farfurie… Mai culeg amintiri despre mancaruri care ne-au ramas in suflet, culeg promisiunea unui pranz sanatos ori a unei cine vesele cu prietenii, colorata si savuroasa.
Si, mai ales, culeg un vis care creste cu fiecare plantuta ce prinde radacini nu doar in pamantul pe care-l ingrijesc, ci chiar in mine insami.
Va astept in gradina mea!