Pe Helene am cunoscut-o in vara lui 90, cand inca imi mai juleam genunchii cu gasca din fata blocului jucand prinsea sau par-pac (o varianta made in Onesti pentru hotii si vardistii). De cateva luni se decretase libertatea, ceea ce pentru mine insemna ca nu mai trebuia sa merg la practica agricola (am fost ultima generatie care a mai prins asa ceva), ca pentru vreo doua saptamani am mers la scoala fara uniforme si ca am rupt poza lui Ceausescu din toate manualele. In rest, ma simteam cam tot atat de libera pe cat fusesem si pana atunci, iar schimbarile din viata mea tineau mai mult de noul meu coleg de banca decat de noul regim politic.
Imaginati-va ca maine ar veni la voi la usa un locuitor de pe alta planeta. Care, desi arata cam la fel, e totusi complet diferit. Cam asa am simtit eu cand am vazut-o prima oara pe Helene.
Helene se nascuse in Canada, dar traia deja de multi ani in Franta, la Paris. Era jurnalist (habar n-aveam ce poate sa mai insemne si aia, eu stiam ca pe lumea asta, daca esti femeie, poti sa te faci cand o sa fii mare invatatoare sau doctorita) si, in acelasi timp, si scriitoare. Ca aia despre care invatam eu la scoala adica. Helene era frumoasa, inalta, cu parul negru si ondulat (fara sa fie facut “permanent”), mirosea frumos si ciudat in acelasi timp si avea o piele grozava, maslinie si lucioasa. Era ca o papusa mare si interesanta, pe care nu indrazneam sa o ating. Avea atunci spre 40 de ani, cred, dar parea fara varsta. Conducea o masina straina si avea atat de multe lucruri de care eu nu mai vazusem niciodata in viata mea, ca parea intr-adevar venita de pe alta planeta.
Ajunsese in Romania venind de undeva, din Europa, unde avea sa se si intoarca in cateva zile. In anii aceia, tot ceea ce depasea granitele tarii exista in mintea mea doar pe harta de la geografie si nici macar nu visam ca vreodata voi ajunge sa le depasesc. Asa ca ceea ce facea Helene mi s-a parut si atunci, cum mi se pare si acum, dupa mai bine de 20 de ani, cea mai grozava si curajoasa aventura posibila. Helene calatorea in jurul lumii, iar proiectul si proiectia calatoriilor ei luase forma unei carti simbolic intitulata Familiile lumii. Plecase de pe continentul american, traversase toata Asia si acum ajunsese cu drumurile ei in Europa. Calatorea in fiecare tara, alegea unul sau doua orase (nu neaparat capitala), iar din orasele respective una sau doua familii, alaturi de care isi petrecea cateva zile, ca un observator discret, neintervenind in nici un fel in rutina si obiceiurile oamenilor in viata carora intra. Proiectul ei era spijinit la vremea aceea de o multime de organizatii non-guvernamentale si se afla sub patronaj UNESCO, cei care ii inlesneau, de altfel, si intalnirea cu oameni din zone si civilizatii atat de diferite. Cu toate astea, mi se parea o frumoasa nebunie indrazneala cu care intra in casa unor oameni complet necunoscuti, deschizandu-si inima si mintea catre ei cu o usurinta pe care o gaseam fascinanta.
In Romania ajunsese alegand de pe harta doua orase: Onesti si Deva (am banuit ulterior ca asocierea cu scoala romaneasca de gimnastica a facut-o sa aleaga asa – era una dintre putinele informatii pe care occidentalii le aveau despre noi atunci). Planul era sa stea cate 3 zile in fiecare si apoi sa-si continue drumul. La Onesti a vizitat pe rand cateva familii; nu stiu exact ce a facut-o sa ne aleaga pe noi. Singura ei cerinta era ca familia in care urma sa-si petreaca cele cateva zile sa fie o familie cu copii, de nivel mediu social si financiar si, eventual, cu rude la tara. Dupa o foarte scurta discutie cu ai mei, dintr-o data Helene se mutase cu tot bagajul ei de minunatii la noi acasa. Iar mie toata povestea mi se parea ireala.
Helene n-a stat 3 zile la Onesti, a stat o saptamana, timp in care am urmat-o ca un catel credincios peste tot. O inclinatie precoce pentru limbi straine, dar si orele de “pregatire” pe care le-am luat inca din clasa a doua, imi permiteau sa inteleg si sa ma pot face inteleasa in engleza; comunicarea dintre noi n-a fost asadar o problema. De altfel, in tot timpul pe care si l-a petrecut la noi, Helene nu a avut nevoie de translator; fiecare dintre cei care au cunoscut-o atunci si-a adunat cu mult curaj faramele de amintiri din liceu si a indraznit, poate pentru prima data, sa vorbeasca intr-o limba straina cu un strain adevarat. Lucrul acesta a fascinat-o. Cum au fascinat-o si surprins-o cam toate lucrurile care i s-au intamplat in Romania. Venise la noi convinsa fiind ca traim in colibe in care ne adapostim si animalele (si nu exagerez – ne-a aratat o fotografie de prin Ecuador parca, unde familia in care traise pentru cateva zile impartea modesta resedinta de paie si chirpici cu un porc de toata frumusetea); asa i se prezentase imaginea tarii, pentru asta venise pregatita. Dupa aia am aflat ca trecuse prin situatii si mai dificile, ca in triburile de pe valea Amazonului, unde la inceput, datorita culorii si staturii ei diferite de a lor, tribul adunat cu mic cu mare a dezbracat-o , a pipait-o sa se convinga ca e tot din carne si oase, si abia apoi i-au facut loc intr-unul din ungherele corturilor in care isi traiau existenta. Povestile ei erau absolut magice, mai ales pentru ca nu erau “povesti”, iar intensitatea lor ma facea s-o admir si mai mult. Eram pur si simplu absorbita de personajul acesta fantastic, atat de ireal, si atat de aproape de mine in acelasi timp.
Dimineata se trezea si venea in camera in care dormeam eu si frate-miu si se baga langa noi in pat. Iubea foarte mult copiii, poate pentru ca nu ii avea pe ai ei; nu era casatorita – un alt element total exotic pentru vremurile acelea - si de neinteles pentru mine. A facut dulceata cu bunica-mea, a mers cu noi in excursie la toate rudele din Moldova, unde a fost primita imparateste, va dati seama (proverbiala ospitalitate romaneasca nu era deloc proverbiala atunci, era cat se poate de reala), a mers cu ai mei la serviciu, a stat pe banca din fata blocului unde se adunau seara vecinii la povesti, a jucat carti si alte nazdravanii cu noi si cu prietenii nostri si ne-a spus o multime de intamplari din calatoriile ei de pana atunci. In toate casele in care a intrat s-a minunat sa vada atat de multe carti, a primit o multime de daruri de la toti cei pe care i-am vizitat impreuna, si a intrat in jocul tuturor celor care vroiau sa-i fie aproape. Era una dintre cele mai calde si dragi personae pe care le-am cunoscut in viata mea si simteai ca nu ai cum sa nu-i fii prieten.
Helene avea o masina de scris cu ecran (un fel de precursor al laptopului de azi), aparate de fotografiat cu totul diferite de Smena noastra, cu obiective si trepied, avea cosmetice care miroseau atat de bine, haine despre care nu stiam ca exista, multe carti si tot felul de alte maruntisuri ca-ntr-un bazar cu bunatati. Cand a plecat ne-a daruit aproape tot ce avea in momentul acela in portbagajul masinii, scuzandu-se ca nu avusese cadouri mai potrivite. Mie mi-a daruit o frumoasa enciclopedie canadiana, legata in piele albastra, pe care o am si astazi.
Cand a venit momentul sa ne despartim, au curs foarte multe lacrimi. Mi-e greu sa explic cat de mult ne-am atasat noi de ea si ea de noi in saptamana aceea, pe care am petrecut-o impreuna. Mai ales ca atunci oamenii inca aveau o inocenta a descoperirii si o bucurie a noului pe care astazi eu una n-o mai resimt cu aceeasi intensitate; iar ea a simtit cu adevarat cred acea bucurie sincera cu care a fost intampinata. Dupa ce ne-am tinut mult in brate, s-a urcat in masina si a plecat. De la marginea orasului a facut cale intoarsa si ne-am mai luat inca o data la revedere. Iar eu m-am hotarat in sinea mea ca nu numai ca nu ma voi casatori vreodata, dar sigur voi ajunge o mare scriitoare, si voi calatori libera de toate cele in lumea-ntreaga.
Helene ne-a lasat adresa de la biroul ei din Paris si promisiunea ca vom tine cumva legatura, desi era cu mult mai dificil decat am putea sa ne inchipuim noi astazi. Traiam intr-o epoca fara internet si telefoane mobile si in care se scria cuminte, cu stiloul pe hartie, iar plicurile trimise in afara tarii se timbrau par avion. Mai stiti? Ce nu aflasem eu atunci, dar mi s-a spus mai tarziu, cand am fost mai mare, era ca Helene era suspecta de o boala grava, ca urma sa-si faca niste analize amanuntite si ca, la un moment dat, in aer plutise si ramasese suspendat cuvantul “cancer”.
Cand toate scrisorile noastre catre Helene au ramas fara raspuns, ne-am temut de ceea ce era mai rau. Dar de unde sa stim? Nu aveam ce googali in anii aceia, puteai doar sa-ti imaginezi un scenariu sau altul. Mama, mai ales, se gandea ca probabil ne aflam in scenariul nefericit si ca trebuie ca i se intamplase lucrul de care ne temeam cel mai mult. Ne-am tot intrebat apoi care fusese soarta acelei femei atat de minunate. Dupa multi ani, cand Helene era amintirea unei veri frumoase si indepartate, mama s-a imbolnavit de cancer. Eu eram deja studenta si intram in epoca comunicarii. In cei 6 ani in care ne-am luptat cu boala, nu cred ca a fost unul singur in care mama sa nu se intrebe si sa nu ne intrebe de Helene. Cred ca o marcase faptul era posibil ca si Helene sa fi dus aceeasi lupta, ca poate se sfarsise, sau poate castigase ea, sau poate dorul de toate lucrurile bune din viata, atunci cand simti ca ea se scurge… chiar nu stiu. Era insa o intrebare pe care mi-o punea constant si pentru care eu nu aveam pregatit un raspuns. Din pacate nu l-am avut nici la sfarsit; mama s-a stins fara sa stie ce se intamplase cu prietena ei din alta lume.
La cateva luni dupa moartea mamei, absolut intamplator am regasit-o pe Helene. Trecusera mai bine de zece ani de cand o cunoscusem. Dintr-o data, explozia si nebunia internetului imi inlesneau drumul catre femeia pe care mi-as fi dorit atat de mult s-o descopar cu atat de putin timp in urma. Helene traia in Canada, nu mai calatorea la fel de mult, dar conferentia pe tema frumosului ei experiment. Editura care tiparise volumul cu Americile din cronica ei despre familiile lumii renuntase la proiect, iar familia din Romania ramasese undeva intr-un text batut la o masina de scris cu ecran, precursoare a laptopului de azi. I-am scris. I-am povestit despre mama. Si mi-a fost greu, dar i-am spus cat de mult si-a dorit sa afle despre ce se intamplase cu ea. Si, dupa mai bine de zece ani de cand eu fusesem doar unul dintre sutele sau miile de copii pe care i-a intalnit in drumurile ei, Helene mi-a raspuns. Destinul, viata, instanta superioara, sau cum vreti sa-i spuneti, mi-a demonstrat inca o data ca viata bate filmul. Pentru ca Helene isi pierduse si ea mama, exact la aceeasi varsta ca si mine; am inchis in felul asta un cerc deschis cu atatia ani in urma. Helene, pe care mi-as fi dorit atat de mult sa i-o inapoiez intr-un fel sau altul mamei mele, reaparuse in viata mea, darundu-mi propria ei experinta in jocul de-a viata si de-a moartea si spunandu-mi cu simplitate si caldura de care imi aminteam ca viata merge mai departe si ca eu trebuie sa merg mai departe.
Helene traieste si azi. Iar eu cred cu tarie ca nimeni in viata noastra nu este intamplator.
http://www.youtube.com/watch?v=AWyv8h3JEOA
joi, 23 februarie 2012
marți, 21 februarie 2012
Love –hate relationship
De ceva vreme ii sunt datoare unei foarte dragi prietene cu un punct de vedere asupra unui subiect foarte serios: mancarea. Eu, cel putin, iau subiectul foarte in serios. Punctul meu de vedere e clar si simplu: imi place. Dar lucrurile n-au stat asa dintotdeauna. Lasati-ma sa ma explic. Cu rabdare, pentru ca, in marea majoritate a cazurilor, experienta m-a invatat ca lucrurile cele mai gustoase (juicy suna mult mai bine, dar sa nu exageram cu englezismele in bucatarie sau in scris) se “coc” in timp.
Pana pe la 12 ani nu stiam sa aprind aragazul, pentru ca imi era frica de foc (am marturisit ca am fost un copil fricos). Imi era frica de clipele alea dintre aprinsul chibritului, rasucitul butonului de gaz, gasirea ochiului de aragaz corespunzator butonului cu pricina, tasnitul flacarii… mi se parea ca nu sunt suficient de rapida incat sa nu provoc o explozie, fie ea si una mica. Sa ne intelegem, actiunea se petrecea in anii 80, aragazul era probabil mai batran ca mine si plitele cu inductie erau inca SF. Mult mai tarziu a aparut aprinzatorul electric, achizitie mult dorita de la rusii din talcioc. Drept e ca nici nu prea aveam eu ce sa caut pe langa aragaz prea mult. Am crescut intr-o casa cu o bunica mult prea moldoveanca si mult prea voluntara ca sa-si imparta oalele cu altcineva. Inutil sa mai precizez ca nimeni nu gatea mai bine ca ea si nimeni nu detinea secretele intr-ale bucatariei asa cum o facea ea. Imaginati-va doar ca am avut o copilarie plina de arome, savoare, culoare, intr-o casa in care mancarea a fost la loc de cinste si mancatul una dintre actiunile cele mai placute cu putinta, mai ales ca venea adesea la pachet cu musafiri si veselie.
Dar toate astea atunci nu insemnau nimic pentru un copil anemic si razgaiat ca mine. Pana in clasa a saptea singura chestie pe care o mancam constant era bataia, asta din cauza ca gaseam cele mai stupide modalitati de a nu manca. Am fost un cosmar pentru parintii mei din punctul asta de vedere si recunosc ca amintirea asta ma umple si acum de rusine. Cei de varsta mea, sau mai mari, stiu ce spun cand amintesc de lipsa de alimente din magazine, de sarbatoarea totala pe care o reprezenta un kil de banane sau de portocale, de cozile la unt, lapte, carne, de painea data pe cartela, de ciocolata care era un mega-lux… Ai mei se dadeau peste cap sa mancam ce trebuie, iar eu ii uram pentru asta. Am inventat cu frate-miu (alt drac si el) cele mai ingenioase metode de ascuns mancarea prin casa, pe dupa dulapuri, canapele, sau chiar aruncata direct pe geam. Mancam tinand alaturi cana cu apa si luand fiecare inghititura ca pe cea mai amara pastila, cu lacrimile innodandu-se in barbie si cu amenintarile de rigoare ale parintilor mei, cu nervii la pamant, ca vom ajunge la tigani, ca ne va manca Mos Grigore (cea mai inspaimantatoare chestie a copilariei mele, desi habar n-aveam cine era mosul asta, dar parea foarte infricosator), sau ca vom muri de foame. Ba chiar, intr-o incercare disperata, pentru ca au vazut ca de cateva ori a functionat, ai mei chemau copiii din bloc sa mancam “in grup”, ca-n tabara – scurta victorie, in plus, nu puteai hrani tot cartierul ca sa manance si ai tai tot timpul.
Dupa toate tentativele de a ma aduce pe calea cea buna (tratamente, doctori peste doctori, controale amanuntite, vitamine si siropuri, untura de peste, glucoza in cutie de aia albastra chinezeasca si multe altele), dintr-o data si fara vreun motiv anume a inceput mancarea sa aiba gust si pentru mine. A inceput sa-mi placa. Nu toata dintr-o data, nu. Dar cu fiecare an care trecea descopeream intensitatea unor arome si texturi care pana atunci nu-mi spusesera absolut nimic. Am inceput sa am senzatia de foame si, bineinteles, sa acumulez rezerve. Cand ai 30 de kg la 14 ani, atunci cand incepi sa arati a om normal esti o supriza foarte mare pentru cei din jur. Dintr-o data nu mai eram “scheletron”, eram om. Partea buna, de care inca ma mai bucur si la varsta pe care o am acum, este ca metabolismul mi-a permis sa nu ma ingras exagerat, nici macar atunci cand am recuperat nemancatul din toti anii copilariei. Cred ca se datoreaza si faptului ca, atunci cand am ajuns sa iubesc mancarea, a inceput sa ma iubeasca si ea pe mine, si in timp am dezvoltat o relatie mai mult decat buna una cu cealalta. Am trecut de la ura la dragoste cu la fel de multa intensitate si asta mi-a schimbat viata intr-un mod fericit (din punctul meu de vedere, oamenii care nu se bucura de mancare nu stiu ce pierd!).
De la placerea mancatului la placerea gatitului a mai fost un pas. Inceputul anevoios, recunosc. Primele mele incercari culinare s-au rezumat la prajituri facute din mar ras si ornate cu sticksuri, singurele chestii simplu de gatit si care nu presupuneau consum de resurse prea mare. Sau foc. Efortul de imaginatie era cum sa pui sticksurile pe maglavaisul de mere. Tata era cobaiul perfect, gusta constiincios cand venea de la serviciu preparatele mele odioase si nu s-a plans saracul niciodata.
Cata vreme am fost fata la mama acasa nu am facut mare lucru in bucatarie. Va suna cunoscut: “lasa, fugi tu de-aici, ca o sa ai timp destul de gatit toata viata, mai bine du-te si invata…”? Gatitul asta suna mai degraba a pedeapsa parca, iar paradoxul ma zapacea putin – de ce e gatitul o corvoada, daca mancatul e asa de fain? Nu prea mi-am batut insa capul cu asta, cel putin nu pana atunci cand am plecat de-acasa la facultate. Sigur ca cei care au fost “caministi”, ca mine, stiu bucuria pe care ti-o produce pachetul primit de-acasa (mai ales cand primesti crema de zahar ars sau 100 de clatite, “sa se sature copilul”). Dar mai stiu si ca atunci cand acasa e la 300 de km, e mai greu sa ai bucurii din astea prea des. In anul intai am primit cadou de instalare un resou cu dubla functie: ne incalzea si gateam pe el. Rezultatul? Dupa primul semestru aveam cu 7-8 kg mai mult decat la inceputul anului, hainele nu prea imi mai veneau, dar deja gateam singura si cu mare placere, in conditiile alea nu foarte prielnice de atunci. Un lucru imi era clar: imi placea nu doar sa mananc, ci sa si gatesc si eram ceea ce se cheama “a natural” in bucatarie.
Trebuie sa mai spun ceva – am crescut intr-o perioada in care sa devii o buna gospodina era un imperativ categoric, iar modelele din jurul meu confirmau teza asta. Am fost adolescenta si apoi tanara femeie intr-o vreme in care fetele nu mai vroiau cratita, ci birou, si cand iti faceai un titlu de glorie din a afirma cu tarie ca nu doar ca nu gatesti, dar esti un adevarat dezastru daca macar incerci. Am traversat apoi perioada in care erai bine daca mancai numai la restaurant, desi aveai acasa o bucatarie ultra-dotata, dar care servea numai de décor (cam ca in casele in care erau biblioteci construite la metru, dar in care nimeni nu citea, de fapt). Pentru ca apoi sa ma intorc in timpul in care dintr-o data toata lumea redescopera nu doar placerea gatitului, iar fetele la moda au si birou, dar si gatesc, si mai si povestesc despre asta, dar si placerea de a avea prieteni la masa – pentru mine cea mai mare dintre toate.
Indraznesc sa spun ca in tot acest iures de tendinte, mostenirea mea genetica, dar si placerea sincera de a ma afla printre alimente si de a le combina/imbina m-au facut sa ma comport constant in relatia mea de iubire cu mancarea; si cu bucatareala. Paradoxul din copilarie s-a transformat in convingerea ca tot ceea ce este legat de zona asta, culinara, mi se potriveste manusa si ca e mediul in care ma simt tot timpul confortabil, chiar si atunci cand se mai produc mici dezastre. Am dezvoltat in timp respect pentru o activitate care pare atat de simpla si nesemnificativa si incerc sa fac din simplul gest al construirii unei salate un moment de bucurie si o mica placere. Mi-am rafinat in timp gusturile, cautarea si descoperirea ingredientelor, mi-am construit cred eu un stil, atat in ceea ce tine de bucataria mea (frumos organizata, am prieteni care pot depune marturie in acest sens), dar si de modul in care gatesc si pun pe masa bucatele.
Cred ca bucataria este despre a darui (ador sa am oameni la masa), despre a imparti, despre o descoperire permanenta, iar placerea mancatului una dintre cele mai mari care exista. Mai ales astazi, cand lucrurile sunt mult mai simplu de accesat decat odinioara, din toate punctele de vedere.
PS. Daca am ajuns pana aici, trebuie sa marturisesc si cum am ajuns sa aprind totusi aragazul. Cred ca tata a cedat la un moment dat si nu a mai suportat sa deguste incercarile mele culinare (mai mult tortura mea culinara, ca sa fiu sincera) gatite “la rece”. Intr-o zi m-a obligat la propriu sa aprind aragazul si a stat langa mine pana cand am facut asta; de vreo 20 de ori, ca sa-mi intre bine in cap, sau in reflex, si in ciuda tuturor protestelor adunate ale partii feminine din casa, mult mai bine reprezentata pe vremea aceea. A functionat. Desi azi sunt recunoscatoare pentru plitele cu aprindere automata, sau cum s-or chema ele. Si in continuare nu ma prea impac cu focul.
PPS. Scriind aceste randuri mi-am amintit asa:
- Diminetile de vara, in vacanta, cand bunica-mea se ducea cu noaptea-n cap la piata si cumpara legume proaspete si noi ne trezeam cu mirosul ala grozav de vinete coapte si stiam ca ziua aia o sa fie minunata;
- De Anul Nou aveam mereu curcan, chiar cand inca nu stiam ca si americanii o fac, si ananas cu frisca, o extravaganta maxima pe vremea aceea;
- La noi acasa mirosea primavara a spuma de capsune (desertul preferat al prietenelor cucoane ale bunica-mii), vara a dulceata - de toate alea bune, pe rand, toamna a zacusca, iar iarna a purcel in toate formele; inca nu am vazut la altcineva in camara atatea borcane de chestii pentru iarna (nu suport cuvantul conserve) cum am vazut la noi acasa – opera de capatai tot a bunica-mii;
- Gemul de prune cu miez de nuca; trisam tot timpul atunci cand curatam de pielita prunele oparite: doua in cratita, trei in gura;
- De sarbatori gateau toate gospodinele de pe scara blocului in tandem; dimineata se aprindeau cuptoarele, se framanta aluatul, iar cozonacii se coceau pe rand, intai ai d-nei B de la etajul 1, apoi ai bunica-mii, apoi ai lui tanti M, vecina de palier, si apoi ai lui tanti C, usa de langa noi. In cuptoarele de la scara A s-au perindat pe rand cozonacii privegheati cu grija de toate aceste femei minunate, iar tavile de cozonac alea adevarate valorau pe atunci greutatea lor in aur si se lasau mostenire de familie; va puteti imagina cum mirosea in bloc? Avantaj eu, ca am crescut intr-un oras mic unde astfel de chestii erau absolut firesti.
- Cel mai frumos compliment care mi s-a facut vreodata pe teme de bucatareala a fost in anul doi de facultate, cand l-am servit pe prietenul colegei mele de camera cu dulceata de zmeura pe care o facusem in vacanta. Mi-a spus atunci ca are gustul dulcetii facuta de femeie tanara, cu stangacia inceputului in ale gatitului, dar cu promisiunea ca intr-o zi va atinge perfectiunea.
- Cel mai atractiv obiect din bucatarie mi s-a parut pe vremuri un cutit de taiat tort (arata ca o spada in miniatura), pe care bunica mea l-a primit de la un cofetar adevarat, impreuna cu secretul pentru a face o frisca perfecta (cutitul mai exista, desi e ruginit si batran, secretul s-a pierdut intre timp).
PPPS. Prietena mea despre care am pomenit la inceput se afla acum in Franta, unde lucreaza la o minunata teza de doctorat pe teme gastronomice. Intalnirea cu ea a fost atat de savuroasa, incat de atunci am o si mai mare pofta de mancare…si de vorbit sau de scris despre asta, dupa cum se vede.
Pana pe la 12 ani nu stiam sa aprind aragazul, pentru ca imi era frica de foc (am marturisit ca am fost un copil fricos). Imi era frica de clipele alea dintre aprinsul chibritului, rasucitul butonului de gaz, gasirea ochiului de aragaz corespunzator butonului cu pricina, tasnitul flacarii… mi se parea ca nu sunt suficient de rapida incat sa nu provoc o explozie, fie ea si una mica. Sa ne intelegem, actiunea se petrecea in anii 80, aragazul era probabil mai batran ca mine si plitele cu inductie erau inca SF. Mult mai tarziu a aparut aprinzatorul electric, achizitie mult dorita de la rusii din talcioc. Drept e ca nici nu prea aveam eu ce sa caut pe langa aragaz prea mult. Am crescut intr-o casa cu o bunica mult prea moldoveanca si mult prea voluntara ca sa-si imparta oalele cu altcineva. Inutil sa mai precizez ca nimeni nu gatea mai bine ca ea si nimeni nu detinea secretele intr-ale bucatariei asa cum o facea ea. Imaginati-va doar ca am avut o copilarie plina de arome, savoare, culoare, intr-o casa in care mancarea a fost la loc de cinste si mancatul una dintre actiunile cele mai placute cu putinta, mai ales ca venea adesea la pachet cu musafiri si veselie.
Dar toate astea atunci nu insemnau nimic pentru un copil anemic si razgaiat ca mine. Pana in clasa a saptea singura chestie pe care o mancam constant era bataia, asta din cauza ca gaseam cele mai stupide modalitati de a nu manca. Am fost un cosmar pentru parintii mei din punctul asta de vedere si recunosc ca amintirea asta ma umple si acum de rusine. Cei de varsta mea, sau mai mari, stiu ce spun cand amintesc de lipsa de alimente din magazine, de sarbatoarea totala pe care o reprezenta un kil de banane sau de portocale, de cozile la unt, lapte, carne, de painea data pe cartela, de ciocolata care era un mega-lux… Ai mei se dadeau peste cap sa mancam ce trebuie, iar eu ii uram pentru asta. Am inventat cu frate-miu (alt drac si el) cele mai ingenioase metode de ascuns mancarea prin casa, pe dupa dulapuri, canapele, sau chiar aruncata direct pe geam. Mancam tinand alaturi cana cu apa si luand fiecare inghititura ca pe cea mai amara pastila, cu lacrimile innodandu-se in barbie si cu amenintarile de rigoare ale parintilor mei, cu nervii la pamant, ca vom ajunge la tigani, ca ne va manca Mos Grigore (cea mai inspaimantatoare chestie a copilariei mele, desi habar n-aveam cine era mosul asta, dar parea foarte infricosator), sau ca vom muri de foame. Ba chiar, intr-o incercare disperata, pentru ca au vazut ca de cateva ori a functionat, ai mei chemau copiii din bloc sa mancam “in grup”, ca-n tabara – scurta victorie, in plus, nu puteai hrani tot cartierul ca sa manance si ai tai tot timpul.
Dupa toate tentativele de a ma aduce pe calea cea buna (tratamente, doctori peste doctori, controale amanuntite, vitamine si siropuri, untura de peste, glucoza in cutie de aia albastra chinezeasca si multe altele), dintr-o data si fara vreun motiv anume a inceput mancarea sa aiba gust si pentru mine. A inceput sa-mi placa. Nu toata dintr-o data, nu. Dar cu fiecare an care trecea descopeream intensitatea unor arome si texturi care pana atunci nu-mi spusesera absolut nimic. Am inceput sa am senzatia de foame si, bineinteles, sa acumulez rezerve. Cand ai 30 de kg la 14 ani, atunci cand incepi sa arati a om normal esti o supriza foarte mare pentru cei din jur. Dintr-o data nu mai eram “scheletron”, eram om. Partea buna, de care inca ma mai bucur si la varsta pe care o am acum, este ca metabolismul mi-a permis sa nu ma ingras exagerat, nici macar atunci cand am recuperat nemancatul din toti anii copilariei. Cred ca se datoreaza si faptului ca, atunci cand am ajuns sa iubesc mancarea, a inceput sa ma iubeasca si ea pe mine, si in timp am dezvoltat o relatie mai mult decat buna una cu cealalta. Am trecut de la ura la dragoste cu la fel de multa intensitate si asta mi-a schimbat viata intr-un mod fericit (din punctul meu de vedere, oamenii care nu se bucura de mancare nu stiu ce pierd!).
De la placerea mancatului la placerea gatitului a mai fost un pas. Inceputul anevoios, recunosc. Primele mele incercari culinare s-au rezumat la prajituri facute din mar ras si ornate cu sticksuri, singurele chestii simplu de gatit si care nu presupuneau consum de resurse prea mare. Sau foc. Efortul de imaginatie era cum sa pui sticksurile pe maglavaisul de mere. Tata era cobaiul perfect, gusta constiincios cand venea de la serviciu preparatele mele odioase si nu s-a plans saracul niciodata.
Cata vreme am fost fata la mama acasa nu am facut mare lucru in bucatarie. Va suna cunoscut: “lasa, fugi tu de-aici, ca o sa ai timp destul de gatit toata viata, mai bine du-te si invata…”? Gatitul asta suna mai degraba a pedeapsa parca, iar paradoxul ma zapacea putin – de ce e gatitul o corvoada, daca mancatul e asa de fain? Nu prea mi-am batut insa capul cu asta, cel putin nu pana atunci cand am plecat de-acasa la facultate. Sigur ca cei care au fost “caministi”, ca mine, stiu bucuria pe care ti-o produce pachetul primit de-acasa (mai ales cand primesti crema de zahar ars sau 100 de clatite, “sa se sature copilul”). Dar mai stiu si ca atunci cand acasa e la 300 de km, e mai greu sa ai bucurii din astea prea des. In anul intai am primit cadou de instalare un resou cu dubla functie: ne incalzea si gateam pe el. Rezultatul? Dupa primul semestru aveam cu 7-8 kg mai mult decat la inceputul anului, hainele nu prea imi mai veneau, dar deja gateam singura si cu mare placere, in conditiile alea nu foarte prielnice de atunci. Un lucru imi era clar: imi placea nu doar sa mananc, ci sa si gatesc si eram ceea ce se cheama “a natural” in bucatarie.
Trebuie sa mai spun ceva – am crescut intr-o perioada in care sa devii o buna gospodina era un imperativ categoric, iar modelele din jurul meu confirmau teza asta. Am fost adolescenta si apoi tanara femeie intr-o vreme in care fetele nu mai vroiau cratita, ci birou, si cand iti faceai un titlu de glorie din a afirma cu tarie ca nu doar ca nu gatesti, dar esti un adevarat dezastru daca macar incerci. Am traversat apoi perioada in care erai bine daca mancai numai la restaurant, desi aveai acasa o bucatarie ultra-dotata, dar care servea numai de décor (cam ca in casele in care erau biblioteci construite la metru, dar in care nimeni nu citea, de fapt). Pentru ca apoi sa ma intorc in timpul in care dintr-o data toata lumea redescopera nu doar placerea gatitului, iar fetele la moda au si birou, dar si gatesc, si mai si povestesc despre asta, dar si placerea de a avea prieteni la masa – pentru mine cea mai mare dintre toate.
Indraznesc sa spun ca in tot acest iures de tendinte, mostenirea mea genetica, dar si placerea sincera de a ma afla printre alimente si de a le combina/imbina m-au facut sa ma comport constant in relatia mea de iubire cu mancarea; si cu bucatareala. Paradoxul din copilarie s-a transformat in convingerea ca tot ceea ce este legat de zona asta, culinara, mi se potriveste manusa si ca e mediul in care ma simt tot timpul confortabil, chiar si atunci cand se mai produc mici dezastre. Am dezvoltat in timp respect pentru o activitate care pare atat de simpla si nesemnificativa si incerc sa fac din simplul gest al construirii unei salate un moment de bucurie si o mica placere. Mi-am rafinat in timp gusturile, cautarea si descoperirea ingredientelor, mi-am construit cred eu un stil, atat in ceea ce tine de bucataria mea (frumos organizata, am prieteni care pot depune marturie in acest sens), dar si de modul in care gatesc si pun pe masa bucatele.
Cred ca bucataria este despre a darui (ador sa am oameni la masa), despre a imparti, despre o descoperire permanenta, iar placerea mancatului una dintre cele mai mari care exista. Mai ales astazi, cand lucrurile sunt mult mai simplu de accesat decat odinioara, din toate punctele de vedere.
PS. Daca am ajuns pana aici, trebuie sa marturisesc si cum am ajuns sa aprind totusi aragazul. Cred ca tata a cedat la un moment dat si nu a mai suportat sa deguste incercarile mele culinare (mai mult tortura mea culinara, ca sa fiu sincera) gatite “la rece”. Intr-o zi m-a obligat la propriu sa aprind aragazul si a stat langa mine pana cand am facut asta; de vreo 20 de ori, ca sa-mi intre bine in cap, sau in reflex, si in ciuda tuturor protestelor adunate ale partii feminine din casa, mult mai bine reprezentata pe vremea aceea. A functionat. Desi azi sunt recunoscatoare pentru plitele cu aprindere automata, sau cum s-or chema ele. Si in continuare nu ma prea impac cu focul.
PPS. Scriind aceste randuri mi-am amintit asa:
- Diminetile de vara, in vacanta, cand bunica-mea se ducea cu noaptea-n cap la piata si cumpara legume proaspete si noi ne trezeam cu mirosul ala grozav de vinete coapte si stiam ca ziua aia o sa fie minunata;
- De Anul Nou aveam mereu curcan, chiar cand inca nu stiam ca si americanii o fac, si ananas cu frisca, o extravaganta maxima pe vremea aceea;
- La noi acasa mirosea primavara a spuma de capsune (desertul preferat al prietenelor cucoane ale bunica-mii), vara a dulceata - de toate alea bune, pe rand, toamna a zacusca, iar iarna a purcel in toate formele; inca nu am vazut la altcineva in camara atatea borcane de chestii pentru iarna (nu suport cuvantul conserve) cum am vazut la noi acasa – opera de capatai tot a bunica-mii;
- Gemul de prune cu miez de nuca; trisam tot timpul atunci cand curatam de pielita prunele oparite: doua in cratita, trei in gura;
- De sarbatori gateau toate gospodinele de pe scara blocului in tandem; dimineata se aprindeau cuptoarele, se framanta aluatul, iar cozonacii se coceau pe rand, intai ai d-nei B de la etajul 1, apoi ai bunica-mii, apoi ai lui tanti M, vecina de palier, si apoi ai lui tanti C, usa de langa noi. In cuptoarele de la scara A s-au perindat pe rand cozonacii privegheati cu grija de toate aceste femei minunate, iar tavile de cozonac alea adevarate valorau pe atunci greutatea lor in aur si se lasau mostenire de familie; va puteti imagina cum mirosea in bloc? Avantaj eu, ca am crescut intr-un oras mic unde astfel de chestii erau absolut firesti.
- Cel mai frumos compliment care mi s-a facut vreodata pe teme de bucatareala a fost in anul doi de facultate, cand l-am servit pe prietenul colegei mele de camera cu dulceata de zmeura pe care o facusem in vacanta. Mi-a spus atunci ca are gustul dulcetii facuta de femeie tanara, cu stangacia inceputului in ale gatitului, dar cu promisiunea ca intr-o zi va atinge perfectiunea.
- Cel mai atractiv obiect din bucatarie mi s-a parut pe vremuri un cutit de taiat tort (arata ca o spada in miniatura), pe care bunica mea l-a primit de la un cofetar adevarat, impreuna cu secretul pentru a face o frisca perfecta (cutitul mai exista, desi e ruginit si batran, secretul s-a pierdut intre timp).
PPPS. Prietena mea despre care am pomenit la inceput se afla acum in Franta, unde lucreaza la o minunata teza de doctorat pe teme gastronomice. Intalnirea cu ea a fost atat de savuroasa, incat de atunci am o si mai mare pofta de mancare…si de vorbit sau de scris despre asta, dupa cum se vede.
luni, 20 februarie 2012
My Animal Planet (pentru Carina)
Cand eram mica eu nu am avut animalute in/de casa. Politica familiei, instituita de bunica-mea, nu permitea potentialilor purtatori de purici sau altor necuvantatoare sa-si faca rostul pe langa casa noastra. Ca sa fiu intru totul sincera, eram si extrem de fricoasa, daca vedeam un caine lesinam de spaima, despre pisici stiam ca toate au crize de personalitate mai devreme sau mai tarziu, iar de pasari in colivie nici nu putea fi vorba. N-am fi avut unde sa punem colivia, nu de altceva, iar papagalii verisorei mele, Nicoleta, faceau o mizerie teribila cand erau lasati liberi prin “vastele” apartamente.
Imi amintesc insa foarte viu de cele 999 de pisici ale d-nei Trandafir de la etajul 3 (o fi avut legatura cu faptul ca sotul d-nei era pescar si la ei in casa mirosea tot timpul a peste?), de hamsterul din borcanul cu rumegus al Alexandrei, de Cara, catelusa neagra si capricioasa a batranei invatatoare a mamei mele, sau de Cora, cateaua profei de engleza, despre care eram convinsa ca ma va inghiti intr-o zi, cand nu va fi nimeni pe faza sa ma salveze. Si imi mai amintesc de cele cateva momente in care niste vrabii ratacite au intrat vara pe geam in casa, cauzand la fel de multe emotii si noua, dar si papusilor de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii “tineret” din camera copiilor, pe unde zburau innebunite sa-si gaseasca o iesire.
Intr-o vreme era la moda sa ai pesti in acvariu, chestie la fel de tare cu a avea clasoare cu timbre din toate tarile. N-am avut nici una, nici alta. Timbre am capatat mult mai tarziu, cand era aproape desueta detinerea lor, iar pesti doar in zodiac, nicidecum in acvariu. Si oricum, as fi preferat unul singur, in vas de ala rotund, ca-n desene animate, neaparat rosu si neaparat cu castel in acvariu, unde sa se refugieze cand se satura de noi, oamenii.
Singura mea interactiune cu necuvantatoarele in copilarie s-a rezumat asadar la prinderea trantorilor (putinele insecte, de altfel, la vederea carora nu ma apuca groaza), adica masculii nebondari ai albinelor, care, dupa cum le spunea si denumirea, nu faceau mare lucru decat ca stateau pe flori si dadeau usor din… fund. Semn distinctiv, dupa care ii si recunosteam (evident, am mai si gresit, motiv pentru care ne faceam tratamente periodice cu venin de albina… din greseala). In fine, odata trantorul prins, i se lega un piciorus cu ata de papiota, mai lunga, cat sa zboare pe langa proaspatul posesor, dar nu foarte lunga, sa nu se rataceasca, i se amenaja o casa confortabila intr-o cutie de chibrituri captusita cu petale de trandafiri si era scos la masa intr-o floare de gura-leului. Toata distractia dura pana cand trantorul isi smulgea piciorusul si zbura mai departe, in timp ce noi, copiii, ramaneam sa plimbam o ata de papiota care nu mai vroia sa se inalte.
Ei bine, ca orice copil care nu a avut voie sa… orice cand era mic, am asteptat cu nerabdare momentul in care am capatat cu acte in regula statutul de om mare. Care a venit la pachet cu toate animalutele pe care in copilarie nu am avut voie sa le am. Altele decat ale vecinilor si prietenilor, adica. Pe la 19 ani l-am adus acasa pe Gogonea; un pisoi atat de slab si de urat, ca pana si eu m-am indoit de alegerea facuta. Mult spus alegere, pentru ca, de fapt, il culesesem de pe strada, unde tremura de frig si de frica si unde nu m-am indurat sa-l las. Ne-am petrecut o vara impreuna, adulmecand sacosele cu care venea tata dimineata de la piata, mancand smantana servita direct din palma si citind cu interes ziarele. Sau sfasiind cu interes ziarele, nu mai stiu. Gogonea s-a pierdut la moartea bunica-mii, printre superstitiile vecinelor care spuneau nu mai stiu ce poveste cu suflete de om si animale care migreaza si se intrepatrund, de nu mai stii care e unul si care e altul, si picioarele celor adunati solemn la priveghi. Ne-am tot uitat dupa el, dar dus a fost.
Si dusa si eu de-acasa dupa aia, de parca plecarea pisoiului a fost un fel de premonitie. In cei 13 ani de cand “acasa” nu mai e “la mama acasa”, m-am mutat de 8 ori si am acumulat o lista de 13 animalute care m-au insotit in timpul acesta. Am avut pe rand 9 catei, unii dintre ei doar ai mei, altii impartiti cu alti insotitori de drum, un hamster, un canar, un papagal si o broasca testoasa de uscat. Pesti… tot nu. Inca nu. Am iubit si inca iubesc aceste animalute cu tot atat de multa dragoste cum doar un copil ar putea sa le iubeasca, daruindu-le mai tarziu, daca nu am avut cum la vremea copilariei, candoarea si prietenia sincera pe care doar un copil o poate purta unui companion necuvantator. De fiecare ma leaga acum momente mai mult sau mai putin nostime, rasete nesfarsite si, de unele, lacrimi. In curtea unei case in care am locuit candva sunt ingropate in cutii frumoase si cu tot dichisul animalutele care intre timp m-au parasit. Pe altele le am aproape si astazi si ma bucur de nebuniile pe care le facem impreuna.
Aseara am aflat ca s-a stins Carina. Cu ea am avut cea mai frumoasa poveste dintre toate cele pe care le-am impartasit cu animalutele din viata mea, fie ele ale mele sau ale altora. Pe Carina am primit-o de la Cristi in primul an al casatoriei noastre. A venit cu ea intr-o seara, ascunsa in haina de iarna a verisoarei mele, aflata atunci in vizita. De putine ori in viata mea m-am bucurat ca atunci. Pentru ca era o bucurie simplul fapt s-o privesti. Un pui de catel, de culoarea caiselor, frumoasa si tare, tare jucausa. Mi-a intrat pe sub piele din prima clipa. Nu aveai cum sa nu te indragostesti de ea. Carina mi-a fost pe rand copil, plimbata in brate la miezul noptii cand nu dormea si avea chef de joaca, sora, cand parintii mei i-au facut “buletin” de Onesti, prietena si confidenta cand bucurii sau tristeti nu aveau cui altcuiva sa fie impartasite, tovarasa de joaca si chitaiala in orice moment posibil al zilei, companion cuminte care stia ca trebuie sa nu ma necajeasca atunci cand ii vegheam boala mamei, zi si noapte… iar acum Carina imi este amintire, cu o lacrima in coltul ochiului, dar si cu infinit dor si drag pentru un sufletel care o sa-mi ramana mereu aproape.
In ultimii ani, de cand pe mine viata m-a aruncat pe alte drumuri decat cele pe care plecasem odinioara, Carina crestea cu o bunica care a iubit-o si a rasfatat-o la fel ca intotdeauna. Si chiar daca nu o mai aveam langa mine, stiam ca este acolo unde trebuie sa fie.
Vestea de aseara m-a intristat. Pentru ca, chiar si atunci cand nu-i mai avem fizic langa noi pe cei pe care-i iubim, fie ei animalute sau oameni, si stim ca ei incalzesc alte brate si bucura alti ochi, ne bucuram de ei si de la distanta, cata vreme stim ca sunt bine. Carina mea nu mai e. Si parca iarna a fost mai rece azi. Ma incalzesc insa cu gandul simplu ca undeva in cer, mama mea sta pe o banca, ca mai demult, iar Carina alearga vesela in jurul ei, tot ca atunci.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)