Mi Cuba

Primul impuls a fost sa scriu despre Cuba cat inca ma aflam acolo, condusa de impresia puternica pe care mi-a lasat-o experienta din aceasta tara. Insa am trait cele zece zile cubaneze cu o atat de mare intensitate, bulversata de tot ceea ce am vazut in jurul meu, cu gandurile imprastiate si avand atat de multe intrebari si atat de putine raspunsuri, incat am simtit nevoia unui ragaz, a unui pas inapoi pana sa spun povestea. Si nici asa nu cred ca pot fi obiectiva. De fapt, cred ca obiectivitatea nu are cum sa se regaseasca in relatarile despre Cuba, mai ales cand esti roman, ai apucat sa prinzi macar o parte din istoria noastra comunista atat de sumbra si intelegi si traiesti realitatea cubaneza intr-o dimensiune diferita de a altor turisti, vizitatori, calatori de prin alte parti ale lumii.
Ma dusesem cu temele facute. Adica fara asteptari. Am avut acum cativa ani o experienta mai putin placuta in zona Caraibelor, stiam ca nu e neaparat pe gustul meu, stiam ca, mai ales in Cuba, lucrurile sunt mai delicate. Asa ca nu mi-am lasat loc de dezamagiri cu vacante ratate si timp pierdut. Am plecat la drum hotarata sa iau lucrurile asa cum sunt si gata! Insa am ales aceasta destinatie mai ales pentru ca ne doream sa o vedem inainte de prea mult vehiculata apropiere de americani, gata, in sfarsit, sa intinda mana vecinilor din sud. Marturisesc ca, in ignoranta si trufia mea, imi spuneam ca acum e momentul, pana nu va fi totul pervertit de stilul si modelul marii puteri. Dupa primele zile, speram sa vina americanii. Sau chinezii, sau arabii, sau papuasii, sau cine o fi, numai sa vina cineva sa faca ceva. Specificul cubanez era mult, mult prea trist asa.
Am vazut saracie in multe parti ale lumii prin care am ajuns. Si vad saracie si acasa, de foarte multe ori. Dar Cuba este altceva. Pentru ca realizezi ca ai fi putut fi in aceeasi situatie. Cuba a fost pentru mine o calatorie in timp, in mod paradoxal atat in trecut (nu au cum sa nu te napadeasca amintirile cand vezi magazinele goale, cand auzi povestile despre cum totul este pe cartela, cu ratia, cu portia, cand totul se intampla pe piata neagra, unde fiecare se descurca cum poate, dar se descurca), cat si in viitor (nu o sigura data am avut fiori pe sira spinarii, vazandu-mi proiectia in tot ceea ce se intampla in jurul meu, ca spectator pasiv al posibilei mele vieti). Cuba te impresioneaza pentru ca acolo intelegi perfect situatia si, fara sa vrei, te simti adaptat, pentru ca ai trecut prin ea. La final rasufli usurat, de parca te-ai fi trezit dintr-un vis, dar realitatea ramane. Cuba a fost, in acelasi timp, o aducere aminte a faptului ca suntem foarte norocosi, ca de data asta am fost de partea buna a istoriei, ca functionam intr-o realitate pe care o consideram potrivnica doar pentru ca am uitat multe lucruri, dar care, de fapt, ne este favorabila si de care ar trebui sa stim sa ne bucuram mai des. Poate suna a clisee, dar eu am trait pe pielea mea aceasta realitate. Si cred cu tarie ceea ce spun.
Mai mult ca in alte parti, in Cuba trebuie sa incerci sa ignori “the big picture” si sa-ti construiesti amintirile din momente, ca si cum ai pune pe ata margele colorate. Luata asa, Cuba este fermecatoare. Dincolo de faptul ca este un paradis tropical, binecuvantat cu soare, cea mai frumoasa mare pe care am vazut-o vreodata, plaje intinse, multa, multa vegetatie (dar asta gasesti in multe alte locuri din lume), Cuba m-a atins cu cateva ipostaze cu totul speciale.
Nu-mi propun sa fac un ghid turistic sau sa dau sfaturi de calatorie despre Cuba. Lasa asta in seama expertilor, mai ales ca informatia este acum accesibila atat de usor pentru noi. La fel ca despre carti, despre calatorii imi place sa impartasesc emotia trezita si traita, contextul, amintirea lasata, mai mult decat detalii “tehnice”.
Asa ca o sa va spun ca mai degraba Havana este un exercitiu de imaginatie decat un oras in sine. In care fie incerci sa vezi ce-a fost, cautand dincolo de daramaturi si fatade scorojite si triste splendoarea unor ani apusi, fie te straduiesti sa construiesti cu puterea mintii si sa refaci, sa redai stralucire, sa reinnoiesti. Havana e butaforie. E ca un urias studio de film, trecand de la un tihnit si placut colonialism, la opulenta nebunilor ani americani, la grandoarea clasica a cladirilor emblema si pana la arhitectura sinistra si oribila a mintilor comuniste.
Se lucreaza la Havana, dar ai sentimentul ca se face totul cu pasi de furnica, ca intr-un joc pentru copii, asa ca e greu sa intrevezi si cel mai mic punct de lumina de la capatul tunelului. “Too little, too late”, asta este sentimentul care ne-a dominat la Havana. Sincera sa fiu, am plecat de-acolo fara sa simt speranta. Poate ma insel.
Am strabatut orasul pe o caldura ametitoare, toropiti si de soare, si de impactul a ceea ce vedeam. Fotografiile pe care le-am facut pot parea rautacioase, de parca as fi cautat in mod special fata hada a Havanei, dar nu-i asa. M-am bucurat de fiecare coltisor frumos pe care l-am gasit si l-am pus pe ata de care aminteam mai sus, cu drag. Am sperat sa ploua si dorinta mi-a fost ascultata. Si m-am plimbat cu sandalele ude, pentru ca Havana poate fi minunata cand ploua si nu-ti pasa de asta. Havana mea e atunci cand intri la Floridita si un band tocmai canta salsa, e plin de lume cu chef, se beau cocktailuri cu rom si se mananca chipsuri de banane. Sau atunci cand cafeaua proaspat rasnita de la O’Reilley face sa miroasa toata strada si n-ai cum sa nu intri si sa nu dai de colectia lor improvizata de cescute desperecheate. Ori cand incepe sa ploua torential si toata lumea sta pitita, iar tu te uzi linistita la picioare, pentru ca e atat de cald afara si ploua cu soare. Si iti mai iese in drum si muzeul ciocolatei, asa, cat sa-ti faci o pofta. Sau cand ajungi in Piata Veche, frumos renovata, aproape ireala in contextul de pana atunci, ploua, iar de peste piata se aude tanguitor o trompeta. Un soul in ploaie, la Havana, zau ca face toti banii. Sau cand prinzi la noroc un lobster urias, probabil de contrabanda, la restaurantul din coltul Pietei Armelor, un pranz nesperat de bun, iar peste drum tarabagii incearca sa-ti vanda carti despre revolutie sau insemne cu lideri de care tu nu vrei sa auzi.
Am crezut ca masinile americane din anii 50, care fac deliciul turistilor la Havana si care pun paine pe masa cubanezilor, sunt o gaselnita atractiva pentru calatori moderni. Ca si cum te-ar lasa cineva sa te joci cu exponatele dintr-un muzeu. De fapt, nu sunt deloc un simplu instrument de marketing, sunt ceea ce exista preonderent acolo. Si isi fac treaba. Daca iesi din Havana, povestea se schimba un pic. Masinile cu pricina devin un lux, asa ca poti avea surpriza sa vezi carute si sarete pe autostrada. Dar ce bucurie, o tara fara trafic! Inclusiv de date ☺. Va vine sa credeti, sau nu, se poate trai si fara internet. In cateva zile te obisnuiesti, dar dupa un timp iei telefonul in mana din reflex si iti vine sa butonezi ceva. Parca tot mai bine e in civilizatie… Nu realizam cat de usor si la indemana ne sunt toate cele din jurul nostru decat in momentul in care nu mai avem acces la ele. Si nu ma refer doar la internet. Sau la plata cu card bancar. Sau la ATM-uri care chiar functioneaza. Sau la simplul fapt de a-ti putea cumpara o revista. Sau o carte care sa nu fie de propaganda.
O excursie pe care aveam s-o facem la plantatiile de trestie de zahar s-a incheiat cu o calatorie cu trenul (un tren improvizat, tras de o veche locomotiva din cele care apartinusera fabricii de zahar, transformata acum in muzeu). De-a lungul caii ferate erau carduri de copii, invatati probabil cu ruta turistica si care ne salutau si primeau cu evidenta bucurie daruri aruncate din mers. Mi s-a parut atunci caraghios ca oamenii din grup le aruncau pixuri pe care le aveau probabil prin genti. Mi-a parut rau ca nu aveam ceva dulciuri sa le fi dat (nu ca ai avea de unde sa cumperi acolo). Si m-am gandit ca nu prea cred ca le trebuie pixuri copiilor acelora, ce sa faca cu ele. Am aflat apoi ca in Cuba creioanele si caietele sunt pe cartela. Si mi s-a pus un nod in gat. Penare si creioane chinezesti, isi mai aminteste cineva? Stiloul cu cap de Panda? Bun, si-acum sa ne mai uitam din cand in cand in jur la tot ce avem. Sau la ce au copiii nostri.
Daca e ceva cu care m-a cucerit Cuba, ei bine, sunt oamenii ei. Habar n-am daca e de la rom, de la banane, de la cat ii bate soarele in cap, dar zau ca oamenii aia sunt tare faini! Si iar am avut un nod in gat, pentru ca oamenii aia mi-au amintit de noi, cei de acum multi, multi ani, mai solidari, mai putin rai, mai pregatiti sa strangem randurile, sigur mai naivi, mai inocenti, dar cumva mai… umani. Oameni care au puterea sa-ti zambeasca si simti ca nu o fac din datorie sau pentru ca intra in descrierea job-ului lor, oameni care se bucura sincer, oameni care se pupa si se imbratiseaza de fiecare data cand se intalnesc, oameni care canta si danseaza la fel de firesc cum merg, oameni care, in tot abisul vietii lor mizere, vad speranta. Cred sincer ca cel mai de pret avut al Cubei sunt oamenii ei.
M-am intors din Cuba si nu pot sa vorbesc despre aceasta calatorie in termenii “mi-a placut sau nu”. Lucrurile sunt atat de complicate acolo, ca e greu sa transezi situatia asa. Dar da, Cuba mi-a fost lectie, din foarte multe puncte de vedere. Si m-as bucura sa le fie macar un pic mai bine celor de-acolo, pentru ca merita din plin.



Acum douazeci si patru de ani, plecam pentru prima data din tara. Departe, tocmai la New York. Eram doar un copil si tin minte ca toata familia m-a condus la aeroport. Otopeniul de atunci nu are nici o legatura cu cel de azi. Era ceva sa pleci din tara la momentul acela. Si condusul la aeroport era ca pentru imbarcarea pe o nava spatiala azi. La plecarea din Cuba am stat la o coada uriasa si m-am tot intrebat de ce este asa de aglomerat, ei avand abia de putin timp voie sa detina pasaport si sa calatoreasca in afara tarii. La capatul cozii mi-am raspuns la intrebare. Din zece oameni aflati la coada, unul singur pleca, restul era parte din alaiul care il petrecea catre ceva mai bun, poate. Cei ramasi priveau minute in sir, vizibil emotionati si plini de speranta. Pentru ei timpul a ramas in loc.
Am scris aceste ganduri intr-un hotel dragut din Manchester, conectata instantaneu la prietenii mei de-acasa si aflata la un click distanta de raspunsuri despre orice colt al lumii. Si asta pentru ca am avut norocul sa fiu romanca ☺.