Chocolate chip cookies

Acum cateva zile am vazut un film care se incheia frumos si poate prea putin veridic cu doi oameni impartind o prajitura bavareza in forma de inima. Dar nu asta mi-a ramas neaparat in minte, desi cu asta am ales sa incep. Intr-un anumit moment al filmului, dupa una din cele mai incalcite si obositoare zile din viata sa, eroului principal i se ofera un biscuite cu fulgi de ciocolata si un pahar cu lapte. Cred ca din tot filmul imaginea asta m-a impresionat cel mai mult. Un om coplesit de o zi prea lunga si prea grea, care inmoaie un biscuite cu fulgi de ciocolata intr-un pahar cu lapte cald, mirosind a mama si a casa, a copilarie, a lipsa de griji, a bunatate. M-a facut sa ma gandesc la madlena lui Proust. Si de cateva zile tanjesc dupa un biscuite pe care sa-l inmoi eu insami in laptele uitarilor mele, din care sa musc ca sa-mi amintesc de mine cea care eram si sa merg mai departe.
Si, de fapt, nici macar nu-i vorba despre biscuite…pentru unii poate e felia de paine unsa cu magiun, sau poate placinta calda cu mere scoasa de bunica din cuptor, or painea coapta in test, vara, la tara, sau bucatica de tort de la aniversare, acelasi in fiecare an, gatit cu drag, ca o traditie…cert e ca fiecare dintre noi, rascolind printre ganduri si amintiri avem sigur un biscuite simbolic pe care il purtam cu noi prin timp. Si de care, nerecunoscatori si sedusi prea des de arome si gusturi mai tari, uitam adeseori.
Si iarasi ma gandesc ca poate nu-i deloc vorba despre biscuite, ci despre lucruri simple. Gesturi marunte, lucruri mici, pe care le facem aproape mecanic si pe care le traim aproape mecanic, uitand in timp sa le mai patrundem semnificatia. Alergam dupa senzatii si senzatie, cautam aproape disperat extraordinarul, ne visam si ne plasam in conjuncturi intortocheate si grele pana cand in alergatura noastra uitam cine suntem si de unde am plecat si, cel mai trist, unde vrem sa ajungem.
Viata e o chestiune de curaj, dar nu numai. De multe ori, obsedati de gandul ca trebuie sa pastram drumul drept, uitam sa privim langa noi; uitam de oamenii care ne insotesc in calatorie, uitam ca pe marginea drumului pot creste flori rare pe langa care trecem indiferenti, uitam ca fiecare drum inseamna si popas, din pacate uitam sa ne mai si oprim. Cateodata o facem prea tarziu. Viata e o chestiune de alegeri, dar nu numai. De multe ori ne gasim atat de preocupati in cantarirea argumetelor pro si contra, de inclinat balanta intr-un sens sau altul, traind obsesia alegerii corecte si juste, incat uitam ca de fapt sunt parti din sufletul nostru cele care inclina talgerele intr-o parte sau alta. Si ca in fiecare alegere pe care o facem suntem noi, cu fiecare vis mai aproape de lumina pe care ne-o dorim. Viata e o chestiune de alegeri, in mod cert. Poate nu intotdeauna cele mai bune, dar totusi mereu ale noastre…Viata e o chestiune de miscare si miscari. De transformare. Cadru cu cadru. Ca intr-un film si poate chiar mai mult, fara repetitii si fara reluari, fara posibilitatea sa taiem la montaj. Dar cu multe roluri, cu fete vesele si triste, cu ras si plans, cu scenariu de cele mai multe ori si cu improvizatii prea putine. Dar indiferent de cate masti purtam in fiecare zi pe chip, in oglinda singuratatii si a intimitatilor noastre dezvaluim mereu aceeasi fata. Unica. Viata e o chestiune de transformare, dar nu numai. Prinsi de febra cresterii permanente, avand obsesia verticalitatii, uitam prea des de statornicia radacinilor, de samanta din noi care, desi face alte frunze in fiecare anotimp, ramane mereu aceeasi. Seva fiecaruia dintre noi. Vazuta din atatea perspective viata nu pare deloc simpla. Nici usoara. Nici usor de trait. Poate de aia nevoia de refugiu si siguranta, oriunde ar fi ele…chiar si in amintirea unui biscuite.
Mi-am dat seama ca mi-e dor de biscuitele meu cu fulgi de ciocolata. Ca mi-e dor de lucrurile simple din viata mea de “om mare”, devenita dintr-o data mult prea complicata si greu de descifrat. Mi-am dat seama ca mi-e dor macar sa-mi amintesc de acele lucruri simple. Chiar si pentru o singura zi. Dincolo de clisee si de haina de femeie sofisticata macar in spirit daca nu in infatisare. Mi-e dor sa ma opresc din alergatura macar o clipa, sa-mi trag sufletul si sa stiu sa ma bucur din nou de simplitate. Si sa-mi amintesc de mine. Asa ca ma retrag din fata lumii, ascunsa in apa unui gand al meu si numai al meu, scot din buzunarul de la piept mult ravnitul biscuite, incalzesc in palme un pahar cu lapte si incerc sa-mi amintesc de un lucru pe cat de simplu, pe atat de pretios, pe care-l mai am…speranta.

Unghi ascutit

Mi s-a vorbit deunazi de rotunjimi. Mi s-au sugerat discret cercuri, complete, concentrice, inchizandu-se ca intr-o imbratisare in apele vietilor mele….rotunjimi….hm…parca le si vad, pufoase, bucalate ca niste obraji rozalii de heruvim, netede ca un fund de bebelus….bleah! (ce-mi mai place lehamitea din cuvantul asta!). Si cand colo nici urma de cerc….ar contrazice intreaga mea ascutime: ascutimea mintii care nu-mi da pace ( si ce comod ar fi fost!), a coltilor pe care-i arat adesea cu atata furie (poate ca totusi am ceva de bestie in mine), a coltului pe care-l si infig sa ma apar sau sa ma bucur pur si simplu de o prada noua, a osului care-mi traverseaza longitudini si latitudini, purtand povara venei ce pulseaza….semn ca-s vie, da sunt vie! Sunt toata plina de ascutimi…nici urma de cerc. Nici macar atunci, la marele final nu stiu daca s-o inchide vreunul si nici nu stiu daca-mi doresc….mai intreaba-ma peste niste ani. Si oricum gasesc ca-i mult mai nostim si mai in felul meu sa alerg purtand in maini sfoara aspra a zmeului din mine decat sa rostogolesc cercul cuminte. Ca zmeul meu ma mai si zboara cateodata. Si ce daca mi-am zdrelit de cateva ori genunchii…imi port semnele incrustate in ei ca pe niste aduceri aminte, chiar daca unele mai dor si astazi.
Cel mai tare ma sperie momentul ala cand ma intreb daca mai are vreun sens…daca orice mai are vreun sens; e momentul deznadejdii absolute. Cateodata imi spun ca in ziua in care o sa cred cu tarie in lipsa sensului a orice, atunci o sa ma sinucid. La inceput nu ma intrebam asta niciodata; totul parea sa aiba un sens, oamenii aveau toti sens…azi gasesc asta din ce in ce mai putin. De fapt ce ma ingrijoreaza este ca eu incetez sa mai relationez pentru ca nu mai vad rostul. Si ma sufoca gandul ca asta-i tot…parca nu pot sa cred ca viata nu-i mai mult de-atat. Am inceput sa clachez din ce in ce mai des. Pana la urma orice masca devine obositoare si orice personaj, oricat de indragit, un simplu cliseu care nu mai spune nimic. Am invatat sa nu-mi mai pese. Am invatat sa dau replici taioase, sa inchid telefoane sau sa trantesc usi, sa intorc spatele, sa inchid ochii sau nici macar sa nu mai fie nevoie sa-i inchid. Si-n mine zace tot atata iubire cat si ura. Are sens sa spun asta cuiva? Si eu in randurile astea…am vreun rost?

Prolog

In ziua intai Dumnezeu a facut cerurile si pamantul; oare eu ce-as sti sa fac in ziua cea dintai? As sti sa ma nasc ca sa ma spun, as sti sa incep, as invata sa continuu…exista undeva un inceput si-n mine, sau doar bucati de drum fara cap si coada, fara lumini promise la capat de tunel, fara punct si de la capat?
Si daca ar fi ziua intai ti-as spune ca azi nu mai vreau sa-ti fiu idol. Da-ma jos de pe piedestalul pe care cu atata incapatanare m-ai cocotat. Jupoaie-mi pielea de alabastru, azi vreau sa ma innegresc de soare. Ia-ti ofrandele pe care cu ardoare mi le-ai pus in templu si du-le altcuiva.
Azi nu ma mai dori frumoasa, lasa-ma sa-ti arat fata mea cu cearcane adanci, lasa-ma sa-mi sterg mastile pictate cu rabdare, una peste alta, in straturi succesive, ca-ntr-un tablou pe care un pictor nebun si nemultumit il umple iar si iar…
Azi nu mai vreau sa-ti fiu statuie, imortalizata intr-o clipa de perfectiune, azi sunt vie si vreau sa ma misc, chiar cu riscul de a strica orice urma de echilibru. Al meu. Si-al tau.
Azi nu mai vreau sa fiu a nimanui, lasa-ma sa nu-mi apartin nici macar mie. Azi nu mai vreau sa fiu puternica, azi vreau sa-mi simt slabiciunea si slabiciunile cu toate fibrele trupului meu. Azi nu mai vreau sa fiu blanda si calda, azi vreau inima de gheata si strigat de fiara. Azi nu ma mai imblanzi. Azi vreau dreptul sa am indoieli, sa nu stiu nici un raspuns, nici la cele mai simple intrebari. Azi nu ma intreba mai bine nimic.
Azi lasa-ma sa fiu femeia care sunt.

Farsa

Dupa intaia noastra noapte de dragoste ti-am facut o farsa. Ideea mi-a venit in timpul noptii cand, istovita de tine, mi-am lasat usor capul pe pieptul tau, s-adorm, zambind de ideea ce tocmai imi inflorise in minte. Si stiind ca vei pandi cu nerabdare fiecare rasuflare a somnului meu, s-auzi rasul pe care ti-l promisesem. Spre dimineata te-am visat si am chicotit usor in somn; te-am simtit adormind atunci lipit de mine si-am asteptat cuminte sa dormi, sa dormi adanc. Cand am fost sigura ca nu te vei trezi la prima mea miscare, mi-am dezlipit incet buzele lipite de gatul tau, mi-am desfacut degetele strans incalcite intre ale tale si m-am tras de sub bratul cu care ma adusesei la tine. M-am simtit putin vinovata ca te abandonam asa, stiind ca ma vei cauta uimit cand te vei trezi…dar tentatia nebuna ce pusese stapanire pe mine era prea mare. Asa ca m-am ridicat incet si m-am imbracat in pielea ta, un pic stanjenita ca ma simteam eu si totusi nu aratam ca mine. Mi-am pus in graba ceva pe mine si am iesit din casa, amuzata de imaginea ta cautandu-te in oglinda intr-o piele straina, incurcat ca nu vei gasi nimic intre coapsele mele fine, si ca te vor stanjeni toata ziua degetele mele mici, cu care nu vei putea sa faci nimic.
Am iesit tiptil pe usa si m-am trezit dintr-o data in strada; nefiresc, mi-am indesat mainile in buzunare si am plecat…aiurea. Din mers mi-am zarit imaginea intr-o vitrina si aproape m-a bufnit rasul. M-am oprit la timp, imi dadusem seama ca rasul meu aproape de copil nu s-ar fi potrivit deloc cu pielea in care tocmai ma imbracasem. M-am privit pe furis din nou. Eram si eu si tu in acelasi timp. Ma simteam ca in timpul noptii cand, cuprinsa de tine, nu mai stiam a spune care dintre noi e unul si care celalalt. Am mers mai departe, curioasa sa vad lumea prin ochii tai. In parc m-am asezat pe o banca si am dat intr-un buzunar peste pachetul tau de tigari. Ca un copil la furat mi-am aprins pe furis o tigara, atenta sa nu ma inec de fum. Mi-a venit sa fluier dupa fete, dar nu stiam daca asta s-ar incadra in “profilul” tau; asa ca am tacut si m-am oprit la a le privi. Mi-am dat seama ca nu te cunosteam deloc. Eram in pielea ta si habar n-aveam ce trebuie sa fac. M-am invartit toata ziua prin oras, am rasfoit cateva albume fotografice intr-o librarie, m-am bucurat ca am gasit uitat de toata lumea un caleidoscop pe care eram sigura ca o sa ne “certam” care sa-l aiba, am baut un ceai intr-o cafenea…si totusi nu ma simteam ca tine; nu ma simteam a tine.
Spre seara, obosita de atata mers fara rost si infometata de tine si de mine m-am intors acasa. Mi-am dat seama imediat cat erai de nervos. Ce ciudat era sa vad sagetile din ochii mei verzi (abia atunci mi-am dat seama cum ma uit eu cand sunt nervoasa). Iti stricasem toata ziua cu farsa mea; a trebuit sa inventezi un nu stiu ce pretext stupid sa nu te duci la birou (ar fi fost ceva sa apari acolo…imbracat in mine, imi venea sa rad imaginandu-mi); salbatic mi-ai scos hainele si ti-ai cerut imperativ si hotarat pielea inapoi; abia atunci am vazut urmele unghiilor mele pe spatele tau. Urmele mele pe tine. Si vanataile pe care buzele tale flamande le-au lasat pe coapsele mele. Urmele tale pe mine. Si iar n-am mai stiut a spune care dintre noi era unul si care celalalt. M-am pierdut din nou in tine si m-am trezit in vechea mea imbracaminte; am vazut cum ma cercetai curios incercand sa-ti dai seama ce sotie mai pun la cale; habar n-aveai ca hotarasem deja…data viitoare iti iau sufletul.

Semn mic

Nu, n-am fugit de-acasa, sunt tot aici, dar am fost prinsa cateva zile cu un proiectel despre care o sa povestesc in curand.
Pana atunci... gand de primavara, ca m-am saturat de frig!

Te-am vazut, mi-ai placut (episod pilot)

Despre Khaled Hosseini am aflat absolut intamplator citind o recenzie de carte. La vremea aceea “Vanatorii de zmeie” nu mai era de gasit in Bucuresti. Era cartea pe care mi-o doream, motivata fiind de ceea ce auzisem despre scriitor. Intre timp am gasit “Splendida cetate a celor o mie de sori”, o carte pe care am trait-o, nu am citit-o. Dar inca nici un zmeu pe noptiera mea. In cautarile mele am descoperit ca povestea se ecranizase si ca exista un film cu acelasi titlu (“The Kite Runners”). De obicei, atunci cand am la indemana ambele variante, cartea si filmul, caut sa citesc cartea mai intai, ca sa nu fiu tentata, odata aflata povestea, sa renunt. Mai ales ca e un exercitiu minunat de imaginatie sa-ti faci propria ecranizare in minte, sa-ti distribui actorii preferati in roluri, sa ridici decoruri si sa-ti mai dai si un premiu la sfarsit pentru asta, nu?
De data asta insa, pentru ca-mi placuse atat de mult “Splendida cetate…” si pentru ca nu am mai avut rabdare, am dat play si m-am lasat din nou purtata in poveste. Marturisesc ca am o curiozitate aparte fata de tot ceea ce este legat de situatia din Afghanistan, de lumea aceea pe care imi vine atat de greu s-o inteleg, dar pe care imi doresc s-o cunosc. Nu vreau sa povestesc filmul, nici cartea mai sus amintita, va las deopotriva placerea descoperirii si amarul istorisirii atat de emotionant prezentate in ambele. Desi sunt o sensibila (si nu neaparat in sensul bun) si o plangacioasa, de obicei analizez si ultra-analizez veridicitatea si bunul-simt din fictiunea in care ma adancesc, fie ea pe celuloza sau celuloid, asa ca plang mai mult de estetica decat de esenta a ceea ce-mi este prezentat. Cu “Vanatorii de zmeie” n-a fost asa. Am avut si zbor si cadere in gol si mi s-a strans inima si m-a durut pana in varful fiecarui fir de par, urmarind povestea intr-o furtuna de emotii. E un film frumos si cumplit in acelasi timp si, ca in toate paradoxurile, m-a zguduit de revolta, sila, neputinta, absurd, dar m-a facut sa apreciez cat de norocoasa sunt ca am viata pe care o am. Poate mai mult decat atunci cand fie o mare bucurie, fie un succes te-ar face sa apreciezi acelasi lucru.
Mie mi-a intrat in suflet acest film si, daca aveti ragaz, v-as spune sa-l vedeti. Si pot sa pun pariu ca o multime de lucruri care acum va necajesc si va par imposibil de suportat, din toate maruntisurile pe care le lasam sa ne macine zilele, o sa vi se para mult mai usor de sters sau de trecut.
Si intr-o buna zi poate ca o sa inaltam zmeie impreuna, ar fi atat de frumos!

Bucatica mea de “Thai”

La capatul plajei era baruletul, o improvizatie mai degraba, care in primele zile nu mi-a spus mai nimic. Peace bar. Imi suna mai mult a Jamaica decat a Thailanda, parea scorojit si cam trist. E drept ca cele doua leagane atarnate atat de firesc cu sfori zdravene, marinaresti, direct de palmieri, imi faceau cu ochiul, dar in rest nimic nu parea sa merite “efortul” celor cativa metri care ne desparteau. Era vacanta si pacea era oricum oriunde, nu neaparat intr-un loc care sa-i poarte numele.
Nici macar nu mai stiu cum ne-am hotarat sa facem pasii pe nisip pana acolo. Marea noastra, mai cuminte decat toate marile pe care le-am vazut pana acum, se retragea treptat in timpul zilei, dezgolind nisipul alb si prinzandu-ne intr-un joc haios de-a v-ati ascunselea cu stancile pe care pana atunci doar le ghiceam prin apa. Ne-am strecurat printre masutele de lemn si ne-am cocotat pe barul suspendat parca, atat cat sa nu-l ajunga valurile. Iar eu, dupa ce mi-am baut nuca de cocos, ca altceva parca n-avea haz acolo, am sarit in sfarsit in leaganul mult dorit.
Ma obisnuisem déjà cu bunatatea si cu zambetele oamenilor de pe insula, asa ca figura calda si prietenoasa a tipului de dupa tejghea era ceva normal, ca un dat. In jurul lui stransese tot felul de prostioare care sa-i impodobeasca “localul”; cateva mese si scaune desperecheate, din lemn, bambus, plante cu frunze carnoase si verzi-verzi, vreo trei pisici, niste scrumiere foarte kitsch facute din scoici, pahare de toate felurile, o invalmaseala cumva placuta insa.
“Maine seara facem un gratar pe plaja, vreti sa veniti?” ne-a intrebat din senin. Am acceptat imediat. Fuseseram déjà in cele mai frumoase locuri de pe insula, mancaseram in restaurante unde fiecare fel parea gatit special pentru noi, ne pierduseram in multimi de turisti, comercianti, travestiti, localnici pe scutere sau in masini care pareau ca nu pot merge in realitate, experimentaseram aproape tot ce avea locul ala de oferit, dar asta inca nu incercaseram.
In seara aceea nu m-am simtit nici macar o clipa turist in vacanta. In seara aceea am fost pur si simplu la masa la niste prieteni (fie ei si din alta tara). Am mancat cel mai bun peste perpelit pe gratar, creveti, scoici si un orez grozav, cu gust de ala adevarat, de mancare facuta in casa. Am baut o bere foarte light, dar de la care m-am ametit foarte repede (de la bere sau de la luna aia minunata, zau ca nu stiu!), ultima nuca de cocos a sezonului, mi-am spalat mainile direct in apa marii si am hranit cu generozitate cele trei pisici. Si desi aproape ca nu ne-am vorbit, intre noi si ceilalti (rusi, nemti, thailandezi) a fost cea mai stransa intimitate, de oameni care impart placerea mancatului, a marii, a noptii, a mirosului aceluia de plaja umeda si exotism si putin ardei iute.
Si pentru a nu stiu cata oara de cand aterizasem pe insula aceea, m-am indragostit de tot ceea ce era in jurul meu si am fost fericita. Si m-am bucurat ca poate fi si atat de simplu.
A doua zi baruletul de pe plaja a fost daramat; in spate incepuse déjà sa se construiasca ceva nou. Petrecerea, am aflat atunci, fusese una de adio, dar cu nimic trista, ba dimpotriva. Pentru ca oamenii aceia, atat de blanzi, isi poarta pacea in suflet.

La multi ani!

Anul asta am sarit peste urarile de final si peste rezolutiile de inceput, a fost pur si simplu vacanta, lunga (mai lunga decat de obicei), cu tihna si fara nici un pic de graba sau constrangeri. Asa ca nu m-am conformat, mi-am facut de cap si am refuzat cu incapatanare sa ma gandesc la orice altceva decat la prezentul simplu. Am zabovit asadar intr-un dolce far niente, de fapt mai degraba picant decat dulce, sau acrisor pe alocuri, oricum foarte aromat. Peste doua zile incepe noul an chinezesc, asa ca anul asta rasturnam obiceiurile si reinventam traditiile si ne facem planuri si ne spunem lucruri frumoase acum. Ca atunci cand primesti telefoane intarziate de La multi ani, cand ziua ta a trecut déjà, sau cand vreun prieten iti aduce un dar intr-o zi oarecare, fara vreo semnificatie aparte. Parca e mai fain asa, nu?
Acum un an imi facusem putin curaj sa scriu una-alta pe un blog. Foarte putin curaj, se pare, (combinat cu foarte multa delasare, ca sa fiu cu totul si cu totul onesta), avand in vedere ca nu mi-au mai trebuit decat aproape douasprezece luni ca sa si pun ideea in practica. Intre timp mi-am dat seama ca vorbesc din ce in ce mai putin cu oameni care-mi sunt dragi, pe care i-am vazut atat de rar si de scurt in ultima vreme, ca peste mine se asterne o tacere care mai demult a fost confortabila, dar care acum parca vrea sa strige din toti rarunchii si ca povestile imi lipsesc. De fapt, ce-mi lipseste este spusul povestilor, ca ele insele se strang acolo cuminti si asteapta. Si parca nimic nu se compara cu bucuria de a imparti ce tie ti-a umplut vreodata ochii, sau mintea, sau sufletul.
Am vazut in vacanta mea pe o insula la un alt capat de lume o chestie care mi-a placut foarte mult. Poate ca o sa sune ciudat, dar am vazut oameni punand stele pe cer. Pentru ca noaptea era putin senin si cerul aproape ca smoala, oamenii aprindeau lampioane pe care le lasau sa zboare in vazduh, inaltandu-se usor, palpaind si gravitand deasupra noastra o vreme, dupa care dispareau purtate cine stie pe unde. Era o imagine superba, cu luminile acelea care se aprindeau si se ridicau in noapte, ca niste dorinte.
Aprind si eu acum un lampion/stea/dorinta si ii dau drumul sa zboare peste cerul dintre noi. Sa aveti un an bun!