Realitate virtuală

În seara asta m-am conversat cu laptopul meu. În fine, cu sistemul lui de operare. Cu un simplu update, acum câteva ore mașinăria a început să-mi spună pe nume și mi-a răspuns răbdător la întrebări. Am aflat cum e vremea mâine la Cairo, când s-a născut Shakespeare, unde o să beau eu ceai la Londra în curând și, după o scurtă verificare de rutină, și cine este președintele României. Și asta fără să apăs pe nicio tastă. Mă simt ca un copil de câțiva anișori care-și supune cu tenacitate părinții unui interogatoriu, mitraliiindu-i cu de ce-uri. Singura problemă e că trebuie să mă fac bine înțeleasă, altfel, asemenea părinților care încearcă să priceapă ce-o fi vrând progenitura de la ei, și laptopul meu îmi poate da cele mai năstrușnice răspunsuri.
Sigur, tehnologia e simpatică. Și poate fi de un real folos; este, de fapt, de cele mai multe ori. Dar câteodată lucrurile scapă de sub control. Urmăresc un serial documentar care mă lasă perplexă cu fiecare episod: Dark Net. Vi-l recomand. Despre multe din poveștile din film am mai auzit. Cu ceva timp în urmă, mi-a trecut prin mâini o carte, de ficțiune, ce-i drept, dar care explora povestea internetului de dincolo de internet, o lume ascunsă, unde accesul nu este pentru toată lumea, dar posibilitățile sunt nelimitate. Și să te ferească Dumnezeu de ce-i poate da Omului prin cap! Imaginația poate fi dezlănțuită în ambele sensuri, și pozitiv, și negativ.
Așadar, cum să facem să păstrăm avantajele și să minimizăm neplăcerile pe care ni le poate aduce relația de tipul love-hate pe care o avem majoritatea dintre noi cu tehnologia? Adică sigur, telefonul mobil este o unealtă grozavă, dar nu vă enervează faptul că ați devenit accesibili la orice oră din zi și din noapte? Și că dacă vreodată nu răspundeți la telefon din motive cât se poate de obiective sau pur și simplu pentru că nu aveți chef de conversație, asta declanșează o întreagă turmă de explicații de oferit post factum, că mai bine te lipsești și răspunzi naibii la telefon orice-ar fi? Ca să nu mai zic de faptul că închisul telefonului pentru măcar o oră de liniște vine la pachet cu un sentiment de vină atât de acut, că parcă anulează tot zen-ul decuplării.
Sau accesul la internet. Să ridice mâna sus cine nu se panichează când nu merge 4G-ul sau nu se poate conecta la niciun wifi, cât de lent ar merge el acolo. Sau cine nu-și verifică căsuța de e-mail dimineața la sculare, seara la culcare și de vreo patru sute de mii de ori pe zi. Sau pagina de facebook. Sau blogurile preferate. Sigur, este extrem de seducătoare senzația asta de conectare permanentă la mersul lumii, de participare activă la viața cetății (universale chiar), de participant la joc, de piesă din angrenajul uriaș care face informația să circule. Dar este oare și reală? Mie de la un punct încolo mi se pare obositoare, o zumzăială permanentă în fundal în care parcă nu mai reușești să-ți auzi propriile gânduri. Cred că e important să ne informăm, dar mă tem că uneori bruiajul permanent al cuvântului care nu încetează vreodată să circule ne pervertește capacitatea de a distinge ceea ce este cu adevărat relevant.
Eu cred că moderația este cheia. Cred în închisul telefonului din când în când. Cred că nu e nicio tragedie dacă nu avem acces instantaneu la ceea ce se întâmplă în jur, pentru că asta poate fi un motiv suficient de bun ca să fim mai atenți la ceea ce se întâmplă în noi. Cred că la culcare e mai bine să-ți iei o carte, iar când te trezești, să bei un pahar cu apă și să faci o plimbare în aer liber. Cred că dependențele de orice fel, inclusiv astea tehnologice, sunt periculoase și păguboase pe termen lung. Cred că cea mai valoroasă chestie pe care o avem este timpul nostru și că trebuie să învățăm să fim mai zgârciți când vine vorba de a-l dărui (inclusiv propriilor adicții).
Așa că o să mă folosesc de invenția asta grozavă care mă poate ajuta să comunic cu oamenii încălcând și depășind barierele de timp și spațiu ca să vă provoc să încercați un mic exercițiu de “detehnologizare” și să vă gândiți măcar la lucruri care vă fac plăcere dincolo de lumea virtuală. Un joc de cărți, o plimbare prin parc, o întâlnire adevărată, față în față cu cineva, un hobby, sau pur și simplu o oră de somn de după-amiază, când afară e frig și plouă.