La început mă hotărâsem să nu scriu despre asta, a fost prea personală experiența, dar mi-au trecut azi prin fața ochilor știrile despre gestul Ambasadei Rusiei la București de a dona 100 de euro pentru Cumințenia Pământului și am zis că poate totuși merită să povestesc despre drumul meu de sâmbătă. Că tot e vorba despre recuperarea istoriei adevărate, sau cel puțin așa susțin unii și alții că stau lucrurile.
Am un tânăr prieten istoric. Inimos și cu mult bun-simț și, după cum am descoperit sâmbăta trecută, romantic. Dacă n-aș ști mai bine, aș zice că-i moldovean, așa l-ar fi trădat nu accentul, ci poezia din cuvinte. Dar nu e. E doar tânăr și optimist.
Eu sunt un pic mai cinică. Și mi-am mai pierdut din răbdare. Răbdarea de a ajunge la o normalitate pe care o regăsesc din ce în ce mai puțin în jurul meu. Sau poate că am eu așteptări prea mari.
Dar de-ajuns despre noi. Sâmbătă, la îndemnul și invitația prietenului meu istoric, am pornit la drum spre Jilava. La Fortul 13. Pentru cei mai mulți dintre cei din generația mea, nu mai zic de cele de după noi, nu înseamnă mai nimic acest Fort 13. Mărturisesc că am scotocit și eu în memorie după niște file din cărțile de istorie și căutarea nu a produs prea multe rezultate. Nu știam mai nimic despre povestea cu fortificațiile din jurul Bucureștiului, cele 18 forturi ridicate pe la 1870 ca să apere capitala, dar care s-au dovedit apoi depășite de vreme (și de vremuri), nici despre legendele urbane cu tuneluri care duc până hăt la Cotroceni. Dar știam că Jilava fusese odinioară o carceră în care mulți oameni de seamă și-au găsit sfârșitul. Și că locul are o istorie aparte, urâtă, tristă, dar care merită să nu fie dată uitării. Fortul 13 se află încă în incinta penitenciarului de astăzi (cel a cărui poartă tot apare la știri când mai știu eu ce personaj important al zilei îi trece pragul). Așa că am trecut prin procedurile de verificare uzuale pentru accesul în acest tip de instituție. Fără telefoane, aparate de înregistrat de orice fel, stick-uri de memorie, încărcătoare, căști. Aveam voie cu aparate de fotografiat, dar eu nu am avut niciunul la mine și, chiar dacă aș fi avut, nu aș fi făcut fotografii (mi s-ar fi părut prea mult). În curtea pușcăriei, pe partea stângă, se află clădirile “moderne”, centrul de detenție de azi. Cu ziduri cu graffiti cu figuri de daci aș zice (bănuiesc că de pe la vreun program de reeducare prin artă sau cum s-or chema ele), tufe cu trandafiri, ba parcă și ceva elemente de décor (de genul piticul de gradină de penitenciar; aș putea să jur c-am văzut o broască mare de metal sau piatră, dar e foarte posibil să-mi fi imaginat, e prima închisoare la care ajung, totuși, nu știu cu ce s-o mai fi gândit mintea mea s-o populeze). În partea dreaptă a drumului e intrarea în fort. Și de-acolo se schimbă atmosfera.
Mai întâi simți de ce-i zice Jilava. Vă spun drept că nu mă gândisem niciodată la semnificația numelui, deși știam foarte bine ce-nseamnă. Dar trebuie să-ți intre umezeala aia lipicioasă ca niște degete reci pe sub haine ca să faci legătura. Și era totuși o zi cu soare. Dar Jilava nu se dezminte nici sub raze călduroase. Pentru cei ajunși acolo (să ne-nțelegem de la început, o să povestesc despre perioada de după 1947-1948), aerul acela bolnăvicios, umed, rece, mustind a boală de plămâni, era prima palmă. Și poate cea mai ușoară. În inima închisorii, celulele. Dacă ați vizitat vreodată vechi fortificații istorice (la noi sau aiurea), vă puteți imagina încăperile boltite, înalte și nu foarte mari. Suprapopulate. Îmi tot vine să pun în oglindă discuțiile de astăzi despre problema penitenciarelor supraîncărcate cu imaginile pe care poveștile tânărului meu prieten, ghidul nostru în acest periplu, mi le așeza în fața ochilor. Se spune despre Jilava că era o închisoare de exterminare. Scopul nu era să privezi de libertate, scopul era să anihilezi în cele mai cumplite condiții, să suprimi strivind la propriu și la figurat. Și iar îmi vine în minte o imagine din prezent, cu declarația cu totul și cu totul neinspirată (ca să fiu blândă) a unui fost înalt demnitar despre sacrificiile și gradul de risc al vieții de politician român din ziua de azi. O declarație care a primit un răspuns mai mult decât plastic cu un oarecare bocanc zdrobind o oarecare pereche de ochelari. Brutală imaginea, nu?
Prin Jilava s-au perindat cei mai valoroși oameni de carte (și cu carte) ai României de atunci. Mai greu să manipulezi oameni care gândesc, au opinii divergente, au argumente, pot forma o opoziție. Imaginați-vă oameni cu școală, oameni de vază, oameni care au ținut în mâini destinele acestei țări, obligați să cunoască cele mai abjecte stadii de degradare, supuși în primul rând umilinței de a fi călcați în picioare de cei mai josnici membri ai societății, ridicați dintr-o dată la rang superior. Ascultând poveștile despre cei care recitau din memorie cărțile libertății pentru a nu-și pierde mințile, despre cei care predau lecții de matematică sau limbi străine scrijelind pe coaja săptămânală de săpun, despre cei care s-au refugiat în rugăciune și s-au depărtat de cele lumești îmbrăcând o aură ascetică aproape de neatins, n-am putut să nu mă gândesc la cei care se proclamă azi “deținuți politici”. Și la cei care își cumpără libertate cu cărți pe care nu știu nici măcar să le citească, darămite să le mai scrie. Apropo, povestea asta cu zile de libertate în schimbul cărților scrise în închisoare nu e nouă, se pare că exista și pe-atunci, dar nu se cunoaște niciun caz în care să se fi și aplicat. De bună seamă că nici intelectualii de odinioară nu se pot ridica la nivelul și anvergura celor care ne bântuie nouă existența astăzi.
Pe de altă parte, m-am gândit și la poveștile impostorilor ajunși mari și tari. A căror coloană vertebrală, construită din oasele celor pe care i-au stâlcit în bătaie și i-au scuipat în față, s-a prăbușit la prima pală de vânt de schimbare. Sincer, acum că furia și dezgustul au apucat să se decanteze puțin, rămâne în urmă și un sentiment de milă. Ca atunci când vezi un debil mintal ațâțat să-i maimuțărească și să-i batjocorească pe alții și care te întristează pentru lipsa lui de umanitate în primul rând. Dar oroarea se poate semăna cu orice tip de instrument, iar cel cu față umană s-a dovedit până acum cel mai eficient. Și iar mă gândesc la toți impostorii care populează culoarele instituțiilor de azi și mă întreb cât de ușor a fost să ajungem aici. La Jilava (și nu numai) este o parte din răspuns. Dar nu vă faceți griji, la cum am văzut că se preocupă oficialii ultimilor ani de prezervarea acestui loc cu semnificație istorică, o să dispară în curând și această fărâmă de răspuns și o să putem cu toții să ne vedem mai departe de treburile noastre. Nestingheriți de amintiri jenante. Și sunt sigură că s-or găsi alții în continuare care să ne spună cum s-a petrecut istoria noastră de fapt.
Dacă ajungeți vreodată totuși în locul acela, mergeți să vedeți “Neagra”. E ceea ce m-a impresionat cel mai mult. E hruba în care, odată aruncat, erau toate șansele să nu mai ieși viu. Întunericul primordial, claustrare, lipsa oricărei speranțe, casa morților și tunelul cel fără de lumină. Un hău, prăpastia dintre viața și moarte, eu așa am simțit locul acela.
Am lăsat în urmă Jilava, cu frig în oase și fără prea multe cuvinte, și ne-am îndreptat spre Pitești. În urmă cu foarte mulți ani, mi-a căzut în mână întâmplător Fenomenul Pitești a lui Virgil Ierunca. Nu era o carte tocmai potrivită pentru vârsta mea de-atunci, dar am citit-o cu sufletul la gură. Eu din cărți îmi amintesc de puține ori personaje, denumiri, acțiunea foarte bine conturată, nu am genul acesta de memorie a detaliilor. Dar îmi amintesc foarte bine emoția și contextul tuturor cărților care m-au impresionat de-a lungul anilor.
Știți senzația aia când în fața ochilor tăi se petrece ceva oribil, și ai vrea să-ți ferești privirea, dar nu poți? Un fel de fascinație a răului, care te atrage și te dezgustă în același timp. Cam așa a fost cu cartea asta. Și cam așa a fost cu Pitești.
După Jilava, închisoarea de la Pitești are un aer aproape sanatorial, aseptic. Primul lucru care m-a frapat a fost proximitatea normalității. O închisoare în centrul orașului, înconjurată de blocuri. Oameni ducând existențe obișnuite și respirând în ceafa morților (puțini, e drept, la Pitești scopul nu a fost exterminarea). Pe un petic de iarbă dintr-o curte interioară cruci de piatră. Aproape anonime. Deasupra, balcoanele unui bloc oranj. Pe vremea aceea, Piteștiul era o închisoare la marginea orașului, de altfel recluziunea sa a fost ce a recomandat-o pentru ceea ce avea să devină cunoscut drept experimentul Pitești. Pe principiul “urlați cât vreți, aici nu vă aude nimeni”… În timp, orașul a înghițit oroarea, dovada faptului că ne obișnuim treptat și cu cele mai amare pastile, doar să ne fie date cu zăhărel.
La Pitești, sadismul a atins un rafinament greu de închipuit. Pentru că nu-ți mai era călău un străin, răul nu avea chip necunoscut, ci torționar îți devenea cel mai bun prieten, tovarășul de suferință, cel în care aveai încredere și care îți împărtășise soarta. Scopul era reeducarea; dacă ar fi să mă folosesc de o terminologie modernă, erai restartat. Sistemul trebuia reboot-at. Sau deveneai rebut. Mărturiile celor care au trecut pe la Pitești sunt cumplite. Nu sunt o lectură ușoară, dar poate necesară. Dar nu despre asta aș vrea să povestesc, ci despre dezumanizare. Asta simți cel mai acut la Pitești. Sinceră să fiu, nu știu dacă a fost vorba despre oportunism sau pur și simplu teroarea care transformă oamenii în bestii, dar acolo s-a petrecut ceva îngrozitor. Și dacă la Jilava a fost suprimată crema societății românești mature, la Pitești au intrat în malaxorul abrutizării tinerii, studenții, practic speranța.
M-a impresionat foarte mult un domn din grupul alături de care am fost la Pitești. Un bătrânel simpatic, trecut de 80 de ani, care la vremea aceea a trăit balansul dintre cele două lumi. Și care a spus ceea ce intuiam deja. Reeducarea nu a fost numai pentru cei din închisoarea Pitești, reeducarea a fost pentru cei mulți rămași afară. Generații și generații întregi au trăit sub teroarea a ceea ce s-a petrecut în anii de după venirea comuniștilor la putere. Școliți la Moscova, să nu uităm, ca să revenim la subiectul zilei, azi, când Ambasada Rusiei vrea să ne mai țină o lecție de istorie. Și mi-am dat seama cu dezamăgire că suntem încă generații de “reeducați”, câtă vreme cineva din grup, trecând pe lângă Casa Presei din București l-a pomenit cu înțelegere cumva mămoasă și compătimire pe Stalin (băiat bun, săracul, bine intenționat, dar a sfârșit prost). Nu vă sună cunoscut? Hai, că parcă nici pe vremea lui Ceaușescu n-a fost chiar așa de rău, nu?
Uitându-mă la discuțiile din spațiul public de azi, mă gândesc că sensibilitățile noastre sunt degrabă atinse și zbârnâie la declarații și gesturi care și-au pierdut cumva semnificația. Parcă scena e aceeași, cu alte personaje, dar mă întreb ce fel de istorie repetăm noi oare?
Când m-am întors anul trecut din Cuba, uimită de lecția sărăciei concrete de acolo, mi-am spus că poate cea mai bună experiență pentru nostalgicii care tânjesc după vremurile comunismului ar fi o lună de trai acolo, ca om obișnuit, nu ca turist. După călătoria de sâmbătă, îmi dau seama că răspunsul e mult mai aproape de casă. Dar mai interesează pe cineva? Știu că uitarea a fost dată omului ca să-și poată trăi viața chiar și după ce traumele, durerea, suferința mușcă din el. Soluția nu e în mod cert să târâm după noi, ca niște zombie schilodiți, sechele și coșmaruri. Dar o istorie uitată are, de multe ori, prostul obicei de a se repeta. Și tare mi-aș dori ca pe această felie de istorie să n-o uitam ca să n-o mai înghițim niciodată.
