Ce colectionez cand nu colectionez amintiri

Vreme de multi ani am avut o cutie in care mi-am adunat amintiri. Castane de pe aleile parcului in care se afla casa lui Verdi, pene de porumbei de la Venetia, din Piata San Marco, scrisori de la oameni care mi-au trecut prin viata (si dintre care unii nu mai sunt), biletele de dragoste din scoala generala, prima poezie de la un baiat, programul de la primul spectacol de balet vazut in Bucuresti, medalii, taieturi din ziare ale unor articole in care eu fusesem protagonista… Fotografii, alb-negru majoritatea, cu oameni pe care nici macar nu i-am cunoscut, dar care exercitau asupra mea o indescriptibila fascinatie.
Cand eram fie foarte trista, fie foarte fericita, scoteam cutia mea, careia ii spuneam cutia de om mare, si recompuneam din amintiri acel ceva care ma compunea pe mine insami si care insemna un eu. Periodic renuntam la ceva din lucrurile acelea (cutia avea limitarile impuse de spatiul exact definit al cartonului din care era alcatuita), iar in timp am ajuns sa transfer amintirile din acele simple obiecte in suflet, fara sa mai simt nevoia existentei lor fizice. Azi cutia s-a transformat intr-o caseta din lemn lacuit, care mai adaposteste usor desuet cateva scrisori frumos legate cu panglica.
N-am fost niciodata pasionata cu adevarat de colectii sau de colectionat lucruri. Nu am avut clasoare cu timbre decat foarte tarziu, cand oricum nu mai interesau pe nimeni, cele cateva carti vechi pe care le-am strans in copilarie au ramas undeva pierdute intre mutarile mele, iar accesul meu la obiecte care ar fi putut face parte dintr-o adunare cat de cat organizata a fost destul de greoi. Ii admiram insa de la distanta pe cei care adunau cu emotie de la servetele la discuri de vinil, sau de la monede la papusi. Si pe alocuri am cochetat si eu cu cateva incercari de a inchega o cat de mica colectie de obiecte. Strict pentru pura mea placere.
Am citit de curand o carte care mi-a placut teribil de mult si care mi-a schimbat optica cu privire la lucrurile pe care le posedam. In plus, mi-a rascolit considerabil si dulapul de haine si pantofi, caseta de bijuterii, raftul de cosmetice si orice alt locsor pe care l-a gasit in viata mea si in care aveam tendinta si tentatia sa acumulez prea multe si prea fara folos. Sa ne intelegem, nu am devenit o cumpatata fara cusur, inca mi-e greu sa rezist in fata unei perechi de pantofi despre care stiu sigur ca-mi va tortura picioarele, dar care arata asa grozav, cum nu sunt mai rezistenta in fata unei tarte cu ciocolata. Dar cred ca niste pasi seriosi (desculta, de data asta) catre o viata in primul rand mai putin complicata si mai comoda am facut.
Insa, cu toate ca de ceva vreme incerc sa practic arta simplitatii, mi-am permis sa pastrez si o lista cu frivolitati, rasfatul care pune si mai bine in lumina ordinea si pe mine in interiorul ei. Si ca sa fiu totusi cu sufletul impacat, cele doua colectii ale mele isi parasesc deseori rafturile si se amesteca in alegerile mele de zi cu zi, imbogatindu-le si facand gesturile simple mult mai speciale.
Colectia mea de cesti s-a nascut dintr-o poveste de iubire. Cu ceaiul. Nu beau cafea. Rar, foarte rar, mi-e pofta si ma tratez cu o cafea cu lapte. Cu ceaiul insa e alta poveste. Pe care am experimentat-o in Asia, Rusia, Anglia, verde, neagra, cu ceremonial sau fara, cu lapte sau lamie, aromata sau foarte aspra, dar suficient de seducatoare cat sa nu aiba egal. Odata cu ceaiul am descoperit si felurile minunate in care poti sa te bucuri de el, asa incat a devenit un ritual foarte personal. Iar inceputul coerent al colectiei mele de cesti a fost un foarte old fashion si iubit cadou pe care l-am primit la casatorie de la niste prietene care au dovedit astfel ca ma cunosc foarte bine.
Primul meu serviciu de ceai ca la carte se numeste Alice in Tara Minunilor si atunci cand l-am deschis nu mi s-a parut nimic mai minunat decat sa ma regasesc inconjurata de splendorile acelea din portelan alb, fin decorat cu personajele cartii. Si pe covorul meu din sufragerie, am fost eu insami Alice, intr-o mare de cutii albastre si hartii fine de impachetat, scotand rand pe rand la iveala my own tea party.
Lui Alice i s-au alaturat treptat cescute cu motive etnice, din Turcia sau Albania, cel mai straveziu portelan japonez si chinezesc de la Hong Kong, cescute desperecheate (favoritele mele, de altfel) de prin targurile de obiecte vechi, cesti descoperite prin casele familiei, parca dintr-o alta viata, cescute frumos pictate cu flori, pasari, fluturi, din noile colectii ale caselor de profil, daruri de la prieteni care mi-au aflat noua pasiune si care ma bucura cand se intorc de prin vreo calatorie sau pur si simplu gasesc ceva ce stiu ca mi-ar placea, cesti semnate de oameni de demult pentru alti oameni, fiecare cu cate o poveste…
Cescutele mele coboara uneori pe masa de ceai, pe birou, pe manerul fotoliului meu de citit, stau cuminti cand am musafiri, ma privesc in bucatarie cand gatesc, se dezvaluie cu gratie celor care imi intra in casa si, mai ales, spun o poveste despre mine. Iar eu visez la o minunata petrecere in care sa-mi invit toti prietenii la ceai.
A doua colectie pe care o iubesc la fel de mult este cea de esarfe de matase. Dupa ce am cochetat multi ani cu diverse accesorii, dupa ce am adorat si apoi repudiat pe rand cercei, bratari, coliere, am ajuns la concluzia ca nimic nu ma imbraca mai bine ca o esarfa. Mai ales ca, dupa ani de cautat culorile, observ azi ca simplitatea isi spune cuvantul si in alegerile cromatice ale garderobei mele, destul de uniforme. Iar la esarfe pot sa indraznesc. Am vazut aseara cateva fragmente dintr-un documentar despre matase si despre cum se produceau esarfele Hermes. Placere pura, inca o data.
Cand vor fi obosit de impodobit gaturi sau cand timpul le va scoate din orice moda, mai ales din aia proprie, mi-ar placea ca esarfele mele sa fie frumos inramate si transformate in tablouri. Pana atunci, ne imprumutam reciproc personalitatile si parfumul.
Nu ma pricep sa fac fotografii. Dar o sa incerc in zilele urmatoare sa ilustrez in mod amator colectiile despre care am istorisit mai sus.