In dimineata in care am plecat spre Soveja, unei batrane din bloc i s-a facut rau. De la caldura, de la boli, de la varsta… Se intorcea de la piata si, in fata blocului, a cazut. Portarul de serviciu din ziua cu pricina a ajutat-o sa se ridice si a condus-o pana la lift. Ne-am intalnit pe drum si m-am oferit sa o duc eu pana in casa, incercand sa o linistesc si sa aflu ce probleme de sanatate are. I-am propus sa sun la Salvare, sau macar sa-i anunt copiii sau pe oricine o avea in grija. Mi-a spus ca e singura, nu are pe nimeni. In fata usii, mi-a luat sacosa pe care i-o carasem si mi-a multumit, grabita sa intre in casa si cumva tematoare. Am simtit ca ii era frica. Pe langa spaima cazaturii, ameteala data de hipertensiune si diabet (am tot tinut-o de vorba in lift), usturimea pielii julite de pe brate, eu eram un fel de stres suplimetar, pentru ca eram o straina. Desi amabila, o necunoscuta. N-as zice ca arat tocmai fioros, dar in ziua de azi mai poti sti de unde te pandeste raul? M-a invadat un sentiment cumplit de mila si jena, in acelasi timp. “Sigur nu vreti sa sun pe cineva?”. “Nu, le anunt eu pe fete…” Si-atat.
Locuiesc intr-un bloc cu 15 etaje. Pusi la un loc, suntem o comunitate, cam cat un mic satuc de munte. Sau macar cat o ulita.
La cateva ore distanta, departe de Bucuresti, ne-am adunat toata trupa in jurul mesei din curte de la tanti Maria. “Mamaliga”, am propus noi, si tanti s-a conformat, desi ii spurcam blidele in post cu poftele noastre de oraseni pacatosi. Si pofticiosi. Tanti Maria e o femeie in varsta, dar se tine bine. Pastreaza obiceiul de a se imbraca traditional, cum a apucat cand era fata, cu straie specifice zonei Vrancea. Nu e singura din sat, dar e printre putinele. Restul “se tin doamne”, ca noi, de altfel. Mamaliga e gata si noi ne hlizim cu gura pana la urechi, indemnandu-ne cu niscaiva ciresata si infulecand cu pofta. Tanti Maria raspunde cu rabdare intrebarilor noastre despre “viata la tara”. Nici unul dintre cei care stam la masa dumneaei nu ii este nepot. Sau vreun fel de ruda. Pe marea majoritate ne vede pentru prima data. Hoarda de tineri zgomotosi si putin nebuni. Si, cu toate astea, nici urma de teama. Doar o infinita ingaduinta. De data aceasta, sentimentul care ma invaluie este de gratitudine. Si speranta.
A doua zi, cu bucurie ne deschide iarasi casa si ne lasa sa-i scotocim printre minunatiile de straie populare. In camera cea buna, din sifonierul vechi, ies pe rand la iveala iile. Cusute de mana dumneaiei, maiastru impodobite, total diferite de orice am vazut pana acum. Tentatia e prea mare, hainele “de doamna” dispar rapid si tanti Maria ne gateste pe fiecare pe rand. Plecam in picioarele goale prin iarba, spre deliciul nostru si al asistentei. Tanti Maria e mandra nevoie mare ca ii scoatem straiele la soare si o convingem sa ni se alature la cateva fotografii.
In cele doua zile cat am stat acolo, tanti Maria a fost bunica tuturor. Ne-a facut gogosi, ne-a lasat sa-i scotocim prin lada de zestre si prin pivnita, ne-a spus povesti si ne-a uimit cu energia si blandetea celor saptezeci si sase de ani. Nu stiu daca o s-o mai vad vreodata, dar stiu ca ii voi pastra o amintire vesela si ca naturaletea ei a sters cel putin pentru o vreme orice urma de dezumanizare citadina care m-a amarat vreodata.
M-am uitat in urma la plecare. Casele de pe ulita, toate puse la un loc, erau o comunitate. Cam cat un bloc cu multe etaje dintr-un oras din alta lume, pe nume Bucuresti.
