Din gradina mea

Sa ne-ntelegem de la inceput: sunt copil de asfalt. N-am crescut cu cheia de gat, caci bunicile mele au dat din vreme opinca pe pantoful cu toc, dar nici nu am avut vreo legatura cu idilica viata la tara. Nu mi-e familiara notiunea de vacanta la bunici, nu am batut ulitele niciunui satuc plina de praf vara, nu m-am cocotat in ciresi ori pruni, nu am mers cu ratele la garla, nu am alergat pe dealuri dupa vaci si nici nu am hranit cu ravna puii de gaina. Ba dimpotriva. Vorba cantecului, mearga pictorii la tara, eu m-am multumit tot timpul cu trotuarul corect asezat, cu apa de la robinet si beneficiile confortului citadin, fie el si inmagazinat intr-un apartament cat o cutie de chibrituri.
Cu atat mai nastrusnica mi s-a parut asadar ideea de a-mi face o gradina de legume, mai ales ca experienta mea horticola se limita la cele cateva ghivece de ierburi aromatice pe care le-am adapostit in bucatarie in ultimii ani.
Si totusi, animata mai ales de gandul de a manca ceva crescut exclusiv de mine, am acceptat propunerea care mi se facea acum trei ani. In teorie, lucrurile stau putin invers, oamenii inzestrati isi transforma hobby-urile in afaceri, mie un potential business mi-a dezvaluit o latura pe care nici macar nu mi-o banuisem si am ajuns sa descopar nu atat o pasiune, cat o sursa neasteptata de bucurie, dar atat de sincera si simpla, cum numai copiii probabil mai traiesc.
In ultimii trei ani casa mea se muta periodic in gradina. Si creste. O peticesc in fiecare sezon cu cate o bucata nou-nouta de teren pe care o smulg salbaticiei si pe care o imblanzesc cu soiuri noi, de a caror crestere ma minunez si pe al caror fruct il astept cu nerabdare. Pot sa spun sigur ca nimic nu egaleaza gustul rodului care a crescut din si prin mainile mele, cum aprecierea oamenilor carora le pun pe masa ceva din munca mea ma binedispune instantaneu.
Din gradina mea culeg astfel nu doar legume proaspete si ierburi cu arome diverse, dar culeg si prieteni noi, interesati sa redescopere bucuria de a manca ceva bun si gustos, culeg idei si planuri despre cum se obtine echilibrul perfect in natura, combinand cu atentie soiuri care se iubesc si tinandu-le la distanta pe cele care nu fac partida buna nici macar in farfurie… Mai culeg amintiri despre mancaruri care ne-au ramas in suflet, culeg promisiunea unui pranz sanatos ori a unei cine vesele cu prietenii, colorata si savuroasa.
Si, mai ales, culeg un vis care creste cu fiecare plantuta ce prinde radacini nu doar in pamantul pe care-l ingrijesc, ci chiar in mine insami.
Va astept in gradina mea!

Daca mergeti la Istanbul...

Ideal ar fi sa alegeti o perioada in care nu e in desfasurare nici o revolutie, fie ea cat de mica. Nu de alta, dar s-ar putea sa va incurce putin planurile.
Intamplarea face ca m-am nimerit in Istanbul, fost Constantinopole, vorba cantecului, zilele trecute. Mai mult, de parca as fi urmat constiincios legile lui Murphy, am ajuns fara sa vreau taman in mijlocul protestatarilor, chiar pe la ceasul la care aveau prima confruntare mai serioasa cu politia. Sigur ca o doza de adrenalina poate face bine din cand in cand, dar asta m-a luat putin pe neasteptate. Viata bate filmul, fara indoiala. Imaginati-va ca pe la 10 dimineata, proaspat picati in tavalugul de arome, culori, sunete, intr-un exploziv furnicar care este acest surprinzator oras, va delectati cu un mic dejun turcesc pe o terasa in coltul Pietei Taxim. Nimic nu pare sa tulbure o dimineata perfecta, cu ceai tare servit in paharute de sticla, placinta cu branza in 1001 de foi ca de matase si dulceturi fistichii. In piata, turisti, localnici, tarabele cu porumb copt si pepene rosu proaspat taiat, pitorestii vanzatori de covrigi cu susan, aglomeratie, dar nu haos. Imaginati-va apoi ca dupa doar cateva ore, in aceeasi piata in care va intoarceti de pe un alt mal al Bosforului, mai batran, aerul devine irespirabil din cauza gazelor lacrimogene si dintr-o data sunteti prizonier intr-o cladire in care v-ati refugiat cu multimea care fuge din calea politistilor un pic prea zelosi, fara sa pricepeti mai nimic din ceea ce se intampla. Toata lumea vorbeste precipitat intr-o limba necunoscuta, cineva pare ca tipa dupa ajutor, ochii si gatul ustura, batistele sau esarfele transformate in masti nu par sa fie de mare ajutor, dar mai rau decat toate este faptul ca nu intelegeti. Nimic.
Momentul de panica maxima odata trecut, lucrurile incep sa prinda contur. Si oamenii din jur. Sunt foarte tineri, poate 18, poate 20 de ani. Arata ok, nu par genul care vine la protest pentru ca poate fi rost de bataie. Intr-o engleza aproximativa iti explica motivul prezentei lor acolo. Apara un parc. Sunt apolitici. In zilele urmatoare motivul avea sa devina pretext, cand se ingroasa randurile si gluma. Dar pana atunci mai este…
Dupa ce am iesit din zona de conflict si am dat de aer si am putut respira si gandi limpede, dar mai ales acum, cand deja sunt departe de toate intamplarile din zilele petrecute la Istanbul, in mintea mea se ordoneaza cateva concluzii.
Mai intai, ca asa neplacuta uneori cum e starea de fapt de la noi de-acasa, suntem norocosi sa traim intr-o lume aproape normala. Poate suna ciudat, dar ma bucur ca sunt atat de naiva incat sa fiu luata complet pe nepregatite de o astfel de situatie, ca nu am exercitiul crizelor de acest gen, ca ma sperie si ca nu reactionez cu sange rece cand vad oameni fugind pe strada din calea politiei, ca e prima oara cand am dat nas in nas cu gazele iritante si cu panica pe care o genereaza. In zilele urmatoare am avut ocazia sa discut cu oameni de acolo, mai tineri sau mai batrani, mai implicati sau pur si simplu indiferenti. Mi-a fost clar ca lupta aceea este doar a lor si ca sunt un simplu spectator care nici macar nu poate da dreptate unei tabere sau alteia. Am vazut multimi adunandu-se, oameni scandand si aplaudand, umpland strazi si apoi retragandu-se ca un flux si reflux, in timp ce viata a continuat pe alocuri nestingherita.
Am vazut putin cum a relatat presa evenimentele din Istanbul. Desi mai seducator a fost tabloul real, care se contura la doi pasi. Realitatea este relativa. La televizor arata ca la razboi. E drept ca noaptea auzeam de la geamul camerei de hotel protestatarii tipand pe strazile din jurul pietei, ca incepusera sa apara si figuri mai putin pasnice printre cei care participau la demonstratie, care nu au ratat ocazia sa devasteze cateva magazine nefericit amplasate in calea lor, ca la sectia de politie din apropierea hotelului masinile blindate erau incarcate cu apa pentru tunuri. Dar in aceeasi masura, trebuie sa spun ca diminetile erau aproape firesti, de parca nimic nu s-ar fi intamplat, seara, terasele, turistice sau nu, erau pline ochi, chiar si acolo, in zona tensionata din Taxim, pescarii de pe Podul Galata nu si-au parasit nici o secunda unditele intinse, iar in zona centrului istoric (cu moscheile, bazarurile si muzeele sale), lumea nu parea deranjata de nimic din ceea ce se petrecea la o aruncatura de bat. Asta probabil ca nu o sa se vada niciodata la TV.
Daca ajungeti totusi la Istanbul si totul este linistit, sfatul meu este sa faceti in prima zi o plimbare cu vaporul pe Bosfor. Pe mine m-a uimit cat de mare este orasul. Cred ca nici o secunda nu am avut reprezentarea reala a dimensiunilor sale pana cand nu l-am vazut de pe apa. Din fiecare loc in care am fost pana acum imi amintesc mai degraba senzatia pe care am trait-o acolo si cu ce sentimente am ramas decat locuri sau fapte concrete. La Istanbul am simtit mai acut ca oriunde amestecul eterogen in orice privinta. Populatie, religii, mancare, moda, obiceiuri, stil, cu un picior intr-o barca si cu unul in alta, asa cum se infatiseaza si cele doua maluri, european si asiatic, ale orasului. E un amestec obositor, dar fascinant in acelasi timp. M-am simtit in Europa si in acelasi timp la mii de ani lumina de ea, crestina si musulmana in aceeasi masura, cu val sau complet si sfidator dezgolita, sedusa si in acelasi timp dezgustata de intensitatea unei metropole greu de pozitionat. Din ce am apucat sa vad, cred ca Hagia Sofia ilustreaza cel mai bine esenta Istanbulului. Din inaltimea unei cupole te vegheaza o Marie bizantina, in alta se imbina minunatele simboluri musulmane, totul este intr-o reconstructie si refacere permanente, iar in timp ce inaltimile ceresti sunt disputate de un (Dumne)zeu sau altul, pamantul este al multimilor, amestec de graiuri si obiceiuri, amalgam care ameteste si intriga in acelasi timp. Ca intr-un vartej de nisip m-am simtit la Istanbul, iar eu un mic graunte aruncat in valtoarea fara inceput si sfarsit.
Daca alegeti Istanbul ca pe una dintre destinatiile de calatorie, luati-va timp pentru el. Sigur ca daca vreti sa bifati obiectivele turistice, nu e mare lucru. Dar cred ca la Istanbul merita sa va retrageti o clipa din calea lumii, cu o cafea turceasca si sa gustati iuresul acela de pe margine, nu din interiorul sau. Luati-va timp sa va uitati la cei care intra sa se roage in Moscheea Albastra, nu la vizitatori, si care isi spala cu credinta mainile si picioarele inainte de a pasi inauntru, la figurile innegrite de soare ale vanzatorilor ambulanti, care isi poarta marfa pe niste tavi uriase pe cap, ca pe turbane stilizate, la valurile negre ale femeilor ascunse privirilor curioase, carora li se zaresc doar ochii si, daca aveti noroc, uneori niste pantofi foarte la moda, cu toc inalt, la gradinile de legume din jurul zidurilor vechi ale cetatii, unde par sa plesneasca de sanatate rosii zemoase si verdeturi felurite, la fructele de rodii, bine coapte, care te imbie pretutindeni. Luati-va timp sa iesiti din Bazarul de mirodenii, unde e drept ca sunt toate aromele si culorile frumos aliniate, dar unde si preturile sunt pe masura, si cautati o piata locala, inghesuita pe o strada intre blocuri, cu tarabe impovizate si in care negustorii isi lauda marfa din toti rarunchii, si unde iti vine sa musti din toate cele, sa ochiti vanzatorul de inghetata cu fes si mustatile frumos rasucite, sa atingeti piatra coloanelor din basilica Cistern, incercand sa-i deslusiti istoria tocita, scrisa fara cuvinte adanc in ele.
Sunt multe de vazut si de experimentat la Istanbul, gata sa te primeasca si sa te piarda intr-o clipa. Sunt la fel de multe de povestit, ca despre fiecare loc in care am ajuns. Este un oras care nu se termina niciodata. Nu doarme, nu oboseste, nu sta locului, nu se opreste. Nici macar cand este revolutie…

Ce colectionez cand nu colectionez amintiri

Vreme de multi ani am avut o cutie in care mi-am adunat amintiri. Castane de pe aleile parcului in care se afla casa lui Verdi, pene de porumbei de la Venetia, din Piata San Marco, scrisori de la oameni care mi-au trecut prin viata (si dintre care unii nu mai sunt), biletele de dragoste din scoala generala, prima poezie de la un baiat, programul de la primul spectacol de balet vazut in Bucuresti, medalii, taieturi din ziare ale unor articole in care eu fusesem protagonista… Fotografii, alb-negru majoritatea, cu oameni pe care nici macar nu i-am cunoscut, dar care exercitau asupra mea o indescriptibila fascinatie.
Cand eram fie foarte trista, fie foarte fericita, scoteam cutia mea, careia ii spuneam cutia de om mare, si recompuneam din amintiri acel ceva care ma compunea pe mine insami si care insemna un eu. Periodic renuntam la ceva din lucrurile acelea (cutia avea limitarile impuse de spatiul exact definit al cartonului din care era alcatuita), iar in timp am ajuns sa transfer amintirile din acele simple obiecte in suflet, fara sa mai simt nevoia existentei lor fizice. Azi cutia s-a transformat intr-o caseta din lemn lacuit, care mai adaposteste usor desuet cateva scrisori frumos legate cu panglica.
N-am fost niciodata pasionata cu adevarat de colectii sau de colectionat lucruri. Nu am avut clasoare cu timbre decat foarte tarziu, cand oricum nu mai interesau pe nimeni, cele cateva carti vechi pe care le-am strans in copilarie au ramas undeva pierdute intre mutarile mele, iar accesul meu la obiecte care ar fi putut face parte dintr-o adunare cat de cat organizata a fost destul de greoi. Ii admiram insa de la distanta pe cei care adunau cu emotie de la servetele la discuri de vinil, sau de la monede la papusi. Si pe alocuri am cochetat si eu cu cateva incercari de a inchega o cat de mica colectie de obiecte. Strict pentru pura mea placere.
Am citit de curand o carte care mi-a placut teribil de mult si care mi-a schimbat optica cu privire la lucrurile pe care le posedam. In plus, mi-a rascolit considerabil si dulapul de haine si pantofi, caseta de bijuterii, raftul de cosmetice si orice alt locsor pe care l-a gasit in viata mea si in care aveam tendinta si tentatia sa acumulez prea multe si prea fara folos. Sa ne intelegem, nu am devenit o cumpatata fara cusur, inca mi-e greu sa rezist in fata unei perechi de pantofi despre care stiu sigur ca-mi va tortura picioarele, dar care arata asa grozav, cum nu sunt mai rezistenta in fata unei tarte cu ciocolata. Dar cred ca niste pasi seriosi (desculta, de data asta) catre o viata in primul rand mai putin complicata si mai comoda am facut.
Insa, cu toate ca de ceva vreme incerc sa practic arta simplitatii, mi-am permis sa pastrez si o lista cu frivolitati, rasfatul care pune si mai bine in lumina ordinea si pe mine in interiorul ei. Si ca sa fiu totusi cu sufletul impacat, cele doua colectii ale mele isi parasesc deseori rafturile si se amesteca in alegerile mele de zi cu zi, imbogatindu-le si facand gesturile simple mult mai speciale.
Colectia mea de cesti s-a nascut dintr-o poveste de iubire. Cu ceaiul. Nu beau cafea. Rar, foarte rar, mi-e pofta si ma tratez cu o cafea cu lapte. Cu ceaiul insa e alta poveste. Pe care am experimentat-o in Asia, Rusia, Anglia, verde, neagra, cu ceremonial sau fara, cu lapte sau lamie, aromata sau foarte aspra, dar suficient de seducatoare cat sa nu aiba egal. Odata cu ceaiul am descoperit si felurile minunate in care poti sa te bucuri de el, asa incat a devenit un ritual foarte personal. Iar inceputul coerent al colectiei mele de cesti a fost un foarte old fashion si iubit cadou pe care l-am primit la casatorie de la niste prietene care au dovedit astfel ca ma cunosc foarte bine.
Primul meu serviciu de ceai ca la carte se numeste Alice in Tara Minunilor si atunci cand l-am deschis nu mi s-a parut nimic mai minunat decat sa ma regasesc inconjurata de splendorile acelea din portelan alb, fin decorat cu personajele cartii. Si pe covorul meu din sufragerie, am fost eu insami Alice, intr-o mare de cutii albastre si hartii fine de impachetat, scotand rand pe rand la iveala my own tea party.
Lui Alice i s-au alaturat treptat cescute cu motive etnice, din Turcia sau Albania, cel mai straveziu portelan japonez si chinezesc de la Hong Kong, cescute desperecheate (favoritele mele, de altfel) de prin targurile de obiecte vechi, cesti descoperite prin casele familiei, parca dintr-o alta viata, cescute frumos pictate cu flori, pasari, fluturi, din noile colectii ale caselor de profil, daruri de la prieteni care mi-au aflat noua pasiune si care ma bucura cand se intorc de prin vreo calatorie sau pur si simplu gasesc ceva ce stiu ca mi-ar placea, cesti semnate de oameni de demult pentru alti oameni, fiecare cu cate o poveste…
Cescutele mele coboara uneori pe masa de ceai, pe birou, pe manerul fotoliului meu de citit, stau cuminti cand am musafiri, ma privesc in bucatarie cand gatesc, se dezvaluie cu gratie celor care imi intra in casa si, mai ales, spun o poveste despre mine. Iar eu visez la o minunata petrecere in care sa-mi invit toti prietenii la ceai.
A doua colectie pe care o iubesc la fel de mult este cea de esarfe de matase. Dupa ce am cochetat multi ani cu diverse accesorii, dupa ce am adorat si apoi repudiat pe rand cercei, bratari, coliere, am ajuns la concluzia ca nimic nu ma imbraca mai bine ca o esarfa. Mai ales ca, dupa ani de cautat culorile, observ azi ca simplitatea isi spune cuvantul si in alegerile cromatice ale garderobei mele, destul de uniforme. Iar la esarfe pot sa indraznesc. Am vazut aseara cateva fragmente dintr-un documentar despre matase si despre cum se produceau esarfele Hermes. Placere pura, inca o data.
Cand vor fi obosit de impodobit gaturi sau cand timpul le va scoate din orice moda, mai ales din aia proprie, mi-ar placea ca esarfele mele sa fie frumos inramate si transformate in tablouri. Pana atunci, ne imprumutam reciproc personalitatile si parfumul.
Nu ma pricep sa fac fotografii. Dar o sa incerc in zilele urmatoare sa ilustrez in mod amator colectiile despre care am istorisit mai sus.