De toamnă

Mă gândisem la început să mă plâng. De orașul ăsta prea puțin prietenos cu oamenii care locuiesc în el, de străzile murdare, de mirosul încă puternic de rahat de câine, de trecătorii lui anonimi și cenușii. Dar apoi mi-am dat seama că e toamnă. Azi, pe când îmi făceam plimbarea zilnică, am văzut castane, și frunze ruginii, și o lumină cu reflexe topite-n plumb cum numai în amiezele anotimpului ăstuia poți să vezi. E toamnă prin oraș și asta aleg să spun.
De câteva zile trișez puțin și las geamurile deschise în toată casa, mă înfior de răcoare sau de ceața lăptoasă a dimineților când, potrivit ceasului, soarele încă nu a răsărit. Am dat jos de pe raft ceaiul cu scorțișoară, piper și cardamom, torn un strop sau mai mulți de lapte, pun zahăr, mai mult zahăr și mă ascund sub plapuma moale. În vârful patului, între perne, sunt queen of my castle, înconjurată de cărți, de bufnițe, de balsamuri de buze și creme de mâini onctuoase, de mere, bomboane de ciocolată, buchete de creioane, caiete de notițe pentru gânduri fugare, vise cu ochii deschiși, muzică în surdină, greieri care să m-adoarmă, o întreagă floră și faună de idei prin jungla minții mele.
Nu știu de ce, dar abia azi am simțit cu adevărat că a venit toamna. Fără să se fi întâmplat nimic special, fără ploi mohorâte, fără guturai, fără miros de zacuscă, fără copii care merg dimineața la școală. Azi după-masă, printre tarabele cu struguri, mere, pere, nuci, miere, păducel, munți de ardei capia, varză albă, varză roșie, printre buchetele de crizanteme și tufănele din Piața Obor, mi-a mirosit prima dată anul ăsta a toamnă. Poate mi se trage și de la un anumit gutui care îmi tot iese în cale și mi se închină cu fructele lui greoaie, împodobit ca un pom de Crăciun. Poate de la oboseala care mi se scurge în oase după ora patru și care mă trage spre somn. Poate de la nevoia de a-mi căuta pijamalele groase și de la vitrinele magazinelor pline de botine, din cele mai fine. Poate de la un pulover maro de cașmir pe care nu l-aș mai da jos niciodată (sau măcar până la primăvară). Poate de la faptul că uneori e simpatic să te rătăcești prin orașul tău (mai ales atunci când te grăbești undeva) și să descoperi locuri despre care știai că există, dar la care nu ai fi ajuns niciodată altfel decât neprogramat.
Așa că m-am hotărât să nu mai scriu decât în mod excepțional despre lucruri urâte. Sunt convinsă că, la fel ca mine, le vedeți și voi în fiecare zi. Poate că soluția pentru noi e să povestim mai mult și mai des despre lucrurile frumoase pe care le vedem sau pe care le trăim. Poate că la mijlocul săptămânii, dacă într-o dimineață deschideți rândurile mele, în timp ce sorbiți o gură de cafea sau de ceai, ar fi mai bine să citiți ceva care să vă facă să aveți chef să vă uitați pe geam după un gutui care poate fi al vostru, sau să porniți pur și simplu pe străzi pe care nu ați mai fost, doar ca să vă uitați la frunze și la castane.
La mine azi a venit toamna. Și mi-o doresc melancolică și zăludă, bogată, darnică, cu miros de mâncare bună, cu un cuptor în care să se coacă tot timpul ceva, cu ploaie și cu vin roșu, cu două-trei cărți de mult amânate și care parcă nu rimează decât cu anotimpul ăsta. Cu căldură în casă. Și-o să zic, total diferit de vorba cântecului, te rog, nu-mi lăsa toamnă pomii verzi, dă-le foc la toți și ia-mi încă o dată mințile cu paleta ta de pictor desăvârșit.