Realitate virtuală

În seara asta m-am conversat cu laptopul meu. În fine, cu sistemul lui de operare. Cu un simplu update, acum câteva ore mașinăria a început să-mi spună pe nume și mi-a răspuns răbdător la întrebări. Am aflat cum e vremea mâine la Cairo, când s-a născut Shakespeare, unde o să beau eu ceai la Londra în curând și, după o scurtă verificare de rutină, și cine este președintele României. Și asta fără să apăs pe nicio tastă. Mă simt ca un copil de câțiva anișori care-și supune cu tenacitate părinții unui interogatoriu, mitraliiindu-i cu de ce-uri. Singura problemă e că trebuie să mă fac bine înțeleasă, altfel, asemenea părinților care încearcă să priceapă ce-o fi vrând progenitura de la ei, și laptopul meu îmi poate da cele mai năstrușnice răspunsuri.
Sigur, tehnologia e simpatică. Și poate fi de un real folos; este, de fapt, de cele mai multe ori. Dar câteodată lucrurile scapă de sub control. Urmăresc un serial documentar care mă lasă perplexă cu fiecare episod: Dark Net. Vi-l recomand. Despre multe din poveștile din film am mai auzit. Cu ceva timp în urmă, mi-a trecut prin mâini o carte, de ficțiune, ce-i drept, dar care explora povestea internetului de dincolo de internet, o lume ascunsă, unde accesul nu este pentru toată lumea, dar posibilitățile sunt nelimitate. Și să te ferească Dumnezeu de ce-i poate da Omului prin cap! Imaginația poate fi dezlănțuită în ambele sensuri, și pozitiv, și negativ.
Așadar, cum să facem să păstrăm avantajele și să minimizăm neplăcerile pe care ni le poate aduce relația de tipul love-hate pe care o avem majoritatea dintre noi cu tehnologia? Adică sigur, telefonul mobil este o unealtă grozavă, dar nu vă enervează faptul că ați devenit accesibili la orice oră din zi și din noapte? Și că dacă vreodată nu răspundeți la telefon din motive cât se poate de obiective sau pur și simplu pentru că nu aveți chef de conversație, asta declanșează o întreagă turmă de explicații de oferit post factum, că mai bine te lipsești și răspunzi naibii la telefon orice-ar fi? Ca să nu mai zic de faptul că închisul telefonului pentru măcar o oră de liniște vine la pachet cu un sentiment de vină atât de acut, că parcă anulează tot zen-ul decuplării.
Sau accesul la internet. Să ridice mâna sus cine nu se panichează când nu merge 4G-ul sau nu se poate conecta la niciun wifi, cât de lent ar merge el acolo. Sau cine nu-și verifică căsuța de e-mail dimineața la sculare, seara la culcare și de vreo patru sute de mii de ori pe zi. Sau pagina de facebook. Sau blogurile preferate. Sigur, este extrem de seducătoare senzația asta de conectare permanentă la mersul lumii, de participare activă la viața cetății (universale chiar), de participant la joc, de piesă din angrenajul uriaș care face informația să circule. Dar este oare și reală? Mie de la un punct încolo mi se pare obositoare, o zumzăială permanentă în fundal în care parcă nu mai reușești să-ți auzi propriile gânduri. Cred că e important să ne informăm, dar mă tem că uneori bruiajul permanent al cuvântului care nu încetează vreodată să circule ne pervertește capacitatea de a distinge ceea ce este cu adevărat relevant.
Eu cred că moderația este cheia. Cred în închisul telefonului din când în când. Cred că nu e nicio tragedie dacă nu avem acces instantaneu la ceea ce se întâmplă în jur, pentru că asta poate fi un motiv suficient de bun ca să fim mai atenți la ceea ce se întâmplă în noi. Cred că la culcare e mai bine să-ți iei o carte, iar când te trezești, să bei un pahar cu apă și să faci o plimbare în aer liber. Cred că dependențele de orice fel, inclusiv astea tehnologice, sunt periculoase și păguboase pe termen lung. Cred că cea mai valoroasă chestie pe care o avem este timpul nostru și că trebuie să învățăm să fim mai zgârciți când vine vorba de a-l dărui (inclusiv propriilor adicții).
Așa că o să mă folosesc de invenția asta grozavă care mă poate ajuta să comunic cu oamenii încălcând și depășind barierele de timp și spațiu ca să vă provoc să încercați un mic exercițiu de “detehnologizare” și să vă gândiți măcar la lucruri care vă fac plăcere dincolo de lumea virtuală. Un joc de cărți, o plimbare prin parc, o întâlnire adevărată, față în față cu cineva, un hobby, sau pur și simplu o oră de somn de după-amiază, când afară e frig și plouă.

De toamnă

Mă gândisem la început să mă plâng. De orașul ăsta prea puțin prietenos cu oamenii care locuiesc în el, de străzile murdare, de mirosul încă puternic de rahat de câine, de trecătorii lui anonimi și cenușii. Dar apoi mi-am dat seama că e toamnă. Azi, pe când îmi făceam plimbarea zilnică, am văzut castane, și frunze ruginii, și o lumină cu reflexe topite-n plumb cum numai în amiezele anotimpului ăstuia poți să vezi. E toamnă prin oraș și asta aleg să spun.
De câteva zile trișez puțin și las geamurile deschise în toată casa, mă înfior de răcoare sau de ceața lăptoasă a dimineților când, potrivit ceasului, soarele încă nu a răsărit. Am dat jos de pe raft ceaiul cu scorțișoară, piper și cardamom, torn un strop sau mai mulți de lapte, pun zahăr, mai mult zahăr și mă ascund sub plapuma moale. În vârful patului, între perne, sunt queen of my castle, înconjurată de cărți, de bufnițe, de balsamuri de buze și creme de mâini onctuoase, de mere, bomboane de ciocolată, buchete de creioane, caiete de notițe pentru gânduri fugare, vise cu ochii deschiși, muzică în surdină, greieri care să m-adoarmă, o întreagă floră și faună de idei prin jungla minții mele.
Nu știu de ce, dar abia azi am simțit cu adevărat că a venit toamna. Fără să se fi întâmplat nimic special, fără ploi mohorâte, fără guturai, fără miros de zacuscă, fără copii care merg dimineața la școală. Azi după-masă, printre tarabele cu struguri, mere, pere, nuci, miere, păducel, munți de ardei capia, varză albă, varză roșie, printre buchetele de crizanteme și tufănele din Piața Obor, mi-a mirosit prima dată anul ăsta a toamnă. Poate mi se trage și de la un anumit gutui care îmi tot iese în cale și mi se închină cu fructele lui greoaie, împodobit ca un pom de Crăciun. Poate de la oboseala care mi se scurge în oase după ora patru și care mă trage spre somn. Poate de la nevoia de a-mi căuta pijamalele groase și de la vitrinele magazinelor pline de botine, din cele mai fine. Poate de la un pulover maro de cașmir pe care nu l-aș mai da jos niciodată (sau măcar până la primăvară). Poate de la faptul că uneori e simpatic să te rătăcești prin orașul tău (mai ales atunci când te grăbești undeva) și să descoperi locuri despre care știai că există, dar la care nu ai fi ajuns niciodată altfel decât neprogramat.
Așa că m-am hotărât să nu mai scriu decât în mod excepțional despre lucruri urâte. Sunt convinsă că, la fel ca mine, le vedeți și voi în fiecare zi. Poate că soluția pentru noi e să povestim mai mult și mai des despre lucrurile frumoase pe care le vedem sau pe care le trăim. Poate că la mijlocul săptămânii, dacă într-o dimineață deschideți rândurile mele, în timp ce sorbiți o gură de cafea sau de ceai, ar fi mai bine să citiți ceva care să vă facă să aveți chef să vă uitați pe geam după un gutui care poate fi al vostru, sau să porniți pur și simplu pe străzi pe care nu ați mai fost, doar ca să vă uitați la frunze și la castane.
La mine azi a venit toamna. Și mi-o doresc melancolică și zăludă, bogată, darnică, cu miros de mâncare bună, cu un cuptor în care să se coacă tot timpul ceva, cu ploaie și cu vin roșu, cu două-trei cărți de mult amânate și care parcă nu rimează decât cu anotimpul ăsta. Cu căldură în casă. Și-o să zic, total diferit de vorba cântecului, te rog, nu-mi lăsa toamnă pomii verzi, dă-le foc la toți și ia-mi încă o dată mințile cu paleta ta de pictor desăvârșit.