Maternitate

N-aș vrea să las să treaca ziua de 1 Iunie fără să aștern câteva gânduri pe care le port de ceva timp cu mine. Și tocmai pentru că ziua de astăzi este despre copii, mi se pare potrivit să-mi iau o clipă de răgaz și să scriu despre ceva ce abia de curând am înțeles cu-adevărat: despre maternitate.

Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi complicitate. Complicitate între tine ca mamă și viața pe care o porți deopotrivă în suflet și în pântec. O complicitate care exclude pe oricine altcineva, fără să fie totuși deloc egoistă, o complicitate pe care nu o înțelegi decât atunci când ajungi s-o trăiești și care se instalează din clipa în care în tine încolțește un mic bob de mac. O legătură care se trăiește și nu se explică, pentru că nu ai avea oricum la îndemână mijloacele să o faci. Ceva ce doar tu și pruncul tău împărtășiți, o comuniune dincolo de cuvinte, un microcosmos alcătuit din două ființe legate printr-o chimie care parcă ține mai mult de magie decât de știință. Perplexitatea faptului că, cel puțin pentru o vreme binecuvântată, într-un singur trup bat în același timp două inimi. Fiecare în ritmul său, dar cumva sincronizate, atente una la cealaltă, ca două păsări care iau în același timp lecții de zbor. Și între două ființe, una încă nenăscută, o limbă comună - uneori, ba chiar deseori nerostită, care ar pune în încurcătură armate de lingviști. Pentru mine cred că tocmai acesta este miracolul maternității, faptul că abstractul capătă chiar și vremelnic concretețe, că imposibilul devine posibil. Trupul care face loc unei noi vieți, modelându-se mai ceva ca lutul, metamorfozându-se în chip greu de închipuit, lăsând să crească înlăuntrul său un alt trup, transferul permanent de fluide, de emoții, de gânduri, gesturile mamei către puiul pe care mai mult îl intuiește decât îl știe, răspunsul pruncului care nu va cunoaște multă vreme alt univers mai primitor decât al mamei sale.
Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi putere. Puterea unei mame de a-și liniști copilul abia născut, când nimic pe lumea asta nu pare a-i aduce alinare, mi se pare cea mai redutabilă forță. Pe care nici măcar nu știi c-o ai până când nu ești pusă în situația s-o folosești. Și pentru asta nu ai nevoie de antrenament, de pregătire specială, e ceva ce deții aprioric și care, odată declanșată, face ca aproape nimic altceva să nu-ți mai pară imposibil de făcut. Puterea care te face să găsești în tine resurse de răbdare, anduranță, dragoste, puterea care sfidează limitele pe care tu însăți erai convinsă că nu le poți depăși vreodată, puterea care te face să-ți răstorni un întreg univers și să-l reconfigurezi și reconstruiești, pentru că dintr-odată planetele tale trebuie realiniate și centrul în jurul căruia gravitează totul s-a schimbat complet. Puterea lui punct și de la capăt, chiar și atunci când drumul părea că nu mai are nici un fel de sinuozități.
Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi credință. Credința cu care am știut din clipa în care am rămas însărcinată că viața mea nu-mi mai aparține. Și că alegerile mele nu mai sunt exclusive, că port răspunderea unei conștiințe pe care am ales să o aduc pe acest pământ. O alegere care nu a fost deloc simplă pentru mine. Multă vreme m-am întrebat dacă lumea aceasta pe care eu însămi cu greu o înțeleg, pe care uneori îmi vine greu s-o accept, pe care am tentația s-o resping, este lumea în care să naști un copil. Și după îndelungi dezbateri în care m-am contrazis cu mine însămi, mi-am spus că cel mai valoros lucru pe care poți să-l oferi este darul vieții. Că viața în sine este cel mai special lucru care se poate întâmpla, că a râde și a plânge, a cunoaște stropul de fericire sau pe cel de amar, iubirea, trădarea, bucuriile și eșecurile, călătoriile, succesul, boala, moartea, toate fac parte din acest grozav spectacol la care, pentru a fi părtaș, trebuie mai întâi să te naști. Devenind mamă m-am vindecat într-o mare măsură de cinism. Și am ajuns să pun sub semnul îndoielii chiar propriile-mi îndoieli, să reconsider lucruri pe care le consideram de mult tranșate, să revăd idei asupra cărora credeam că nu mai am de ce să zăbovesc. Și asta pentru că ai vrea să nu-ți privezi copilul de nimic, să nu-i influențezi libertatea de a alege, să-i arăți totul și să-l lași să învețe singur care-i este calea, chiar dacă nu e de fiecare dată și calea ta.
Dacă ar trebui să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi iubire. Și nu vorbesc numai despre iubirea cu care îți hrănești din prima zi micuțul bob de mac de care am mai pomenit, iubirea îmbracă acum mult mai multe forme. Înveți, dacă nu știai sau uitasei cumva, să te iubești pe tine. Pentru că îți dorești să fii pentru copilul tău cea mai bună variantă a ta din câte ar putea exista. Îți dorești excelența, dar nu pentru a-ți hrăni vanitatea, ci pentru că simți cât de importantă este puterea exemplului, pentru că ți-ar plăcea să fii tu modelul copilului tău, cel puțin la început, până când gusturile și idealurile lui îl poartă spre exemple mai strălucitoare. Iubirea pentru partenerul tău capătă și ea un suflu nou. N-am înțeles cu adevărat ce înseamnă că un copil sudează un cuplu decât când am devenit părinți. Maternitatea m-a făcut să-mi apreciez partenerul mai mult ca oricând, pentru că în aventura asta frumoasă, dar plină de neprevăzut, el e singurul meu punct de sprijin. Nu am simțit niciodată mai mult ca acum ce înseamnă cu adevărat o echipă, căsnicia, familia. Nevoia de celălalt. Liniștea pe care ți-o dă faptul că totul se declină la doi. Încrederea. Faptul că acum ne leagă ceva ce nu se mai poate rupe niciodată.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt ca să definesc maternitatea, acesta ar fi teamă. Paradoxal, nu mi-a fost frică de moarte până când nu am dat viață. Nu spun că acum a devenit o constantă în mintea mea, dar e un gând care mi-a dat ocol de câteva ori. Dacă până acum spuneam trufașă că fie ce-o fi, măcar a fost frumos, acum îmi doresc o poveste fără sfârșit. Imposibil, știu, dar acum aș vrea o viață lungă nu (numai) pentru mine, ci pentru că mi-ar plăcea să-i fiu alături fiicei mele cât mai mult timp. Pentru mine și pentru ea. Acum aș vrea să nu mai moară nimeni niciodată. Să pot opri măcar câteva ceasuri în loc. Și apoi mai este teama pentru pruncul tău. Inima mea nu-mi mai aparține. Mi-o poartă fiica mea în trupul ei micuț și așa va fi mereu. De aceea primul și ultimul meu gând din fiecare zi sunt ale ei. Dar pentru că până și în cutia Pandorei ceva bun tot a rămas, și în mine stă mereu speranța. Că totul va fi bine.

Maternitatea e ca o încăpere cu multe oglinzi; în fiecare vezi altceva. În ochii fetiței mele mă văd pe mine copil și, odată cu ea, iau totul de la capăt, ca și cum m-aș fi născut și eu a doua oară.