Love –hate relationship

De ceva vreme ii sunt datoare unei foarte dragi prietene cu un punct de vedere asupra unui subiect foarte serios: mancarea. Eu, cel putin, iau subiectul foarte in serios. Punctul meu de vedere e clar si simplu: imi place. Dar lucrurile n-au stat asa dintotdeauna. Lasati-ma sa ma explic. Cu rabdare, pentru ca, in marea majoritate a cazurilor, experienta m-a invatat ca lucrurile cele mai gustoase (juicy suna mult mai bine, dar sa nu exageram cu englezismele in bucatarie sau in scris) se “coc” in timp.

Pana pe la 12 ani nu stiam sa aprind aragazul, pentru ca imi era frica de foc (am marturisit ca am fost un copil fricos). Imi era frica de clipele alea dintre aprinsul chibritului, rasucitul butonului de gaz, gasirea ochiului de aragaz corespunzator butonului cu pricina, tasnitul flacarii… mi se parea ca nu sunt suficient de rapida incat sa nu provoc o explozie, fie ea si una mica. Sa ne intelegem, actiunea se petrecea in anii 80, aragazul era probabil mai batran ca mine si plitele cu inductie erau inca SF. Mult mai tarziu a aparut aprinzatorul electric, achizitie mult dorita de la rusii din talcioc. Drept e ca nici nu prea aveam eu ce sa caut pe langa aragaz prea mult. Am crescut intr-o casa cu o bunica mult prea moldoveanca si mult prea voluntara ca sa-si imparta oalele cu altcineva. Inutil sa mai precizez ca nimeni nu gatea mai bine ca ea si nimeni nu detinea secretele intr-ale bucatariei asa cum o facea ea. Imaginati-va doar ca am avut o copilarie plina de arome, savoare, culoare, intr-o casa in care mancarea a fost la loc de cinste si mancatul una dintre actiunile cele mai placute cu putinta, mai ales ca venea adesea la pachet cu musafiri si veselie.

Dar toate astea atunci nu insemnau nimic pentru un copil anemic si razgaiat ca mine. Pana in clasa a saptea singura chestie pe care o mancam constant era bataia, asta din cauza ca gaseam cele mai stupide modalitati de a nu manca. Am fost un cosmar pentru parintii mei din punctul asta de vedere si recunosc ca amintirea asta ma umple si acum de rusine. Cei de varsta mea, sau mai mari, stiu ce spun cand amintesc de lipsa de alimente din magazine, de sarbatoarea totala pe care o reprezenta un kil de banane sau de portocale, de cozile la unt, lapte, carne, de painea data pe cartela, de ciocolata care era un mega-lux… Ai mei se dadeau peste cap sa mancam ce trebuie, iar eu ii uram pentru asta. Am inventat cu frate-miu (alt drac si el) cele mai ingenioase metode de ascuns mancarea prin casa, pe dupa dulapuri, canapele, sau chiar aruncata direct pe geam. Mancam tinand alaturi cana cu apa si luand fiecare inghititura ca pe cea mai amara pastila, cu lacrimile innodandu-se in barbie si cu amenintarile de rigoare ale parintilor mei, cu nervii la pamant, ca vom ajunge la tigani, ca ne va manca Mos Grigore (cea mai inspaimantatoare chestie a copilariei mele, desi habar n-aveam cine era mosul asta, dar parea foarte infricosator), sau ca vom muri de foame. Ba chiar, intr-o incercare disperata, pentru ca au vazut ca de cateva ori a functionat, ai mei chemau copiii din bloc sa mancam “in grup”, ca-n tabara – scurta victorie, in plus, nu puteai hrani tot cartierul ca sa manance si ai tai tot timpul.

Dupa toate tentativele de a ma aduce pe calea cea buna (tratamente, doctori peste doctori, controale amanuntite, vitamine si siropuri, untura de peste, glucoza in cutie de aia albastra chinezeasca si multe altele), dintr-o data si fara vreun motiv anume a inceput mancarea sa aiba gust si pentru mine. A inceput sa-mi placa. Nu toata dintr-o data, nu. Dar cu fiecare an care trecea descopeream intensitatea unor arome si texturi care pana atunci nu-mi spusesera absolut nimic. Am inceput sa am senzatia de foame si, bineinteles, sa acumulez rezerve. Cand ai 30 de kg la 14 ani, atunci cand incepi sa arati a om normal esti o supriza foarte mare pentru cei din jur. Dintr-o data nu mai eram “scheletron”, eram om. Partea buna, de care inca ma mai bucur si la varsta pe care o am acum, este ca metabolismul mi-a permis sa nu ma ingras exagerat, nici macar atunci cand am recuperat nemancatul din toti anii copilariei. Cred ca se datoreaza si faptului ca, atunci cand am ajuns sa iubesc mancarea, a inceput sa ma iubeasca si ea pe mine, si in timp am dezvoltat o relatie mai mult decat buna una cu cealalta. Am trecut de la ura la dragoste cu la fel de multa intensitate si asta mi-a schimbat viata intr-un mod fericit (din punctul meu de vedere, oamenii care nu se bucura de mancare nu stiu ce pierd!).

De la placerea mancatului la placerea gatitului a mai fost un pas. Inceputul anevoios, recunosc. Primele mele incercari culinare s-au rezumat la prajituri facute din mar ras si ornate cu sticksuri, singurele chestii simplu de gatit si care nu presupuneau consum de resurse prea mare. Sau foc. Efortul de imaginatie era cum sa pui sticksurile pe maglavaisul de mere. Tata era cobaiul perfect, gusta constiincios cand venea de la serviciu preparatele mele odioase si nu s-a plans saracul niciodata.
Cata vreme am fost fata la mama acasa nu am facut mare lucru in bucatarie. Va suna cunoscut: “lasa, fugi tu de-aici, ca o sa ai timp destul de gatit toata viata, mai bine du-te si invata…”? Gatitul asta suna mai degraba a pedeapsa parca, iar paradoxul ma zapacea putin – de ce e gatitul o corvoada, daca mancatul e asa de fain? Nu prea mi-am batut insa capul cu asta, cel putin nu pana atunci cand am plecat de-acasa la facultate. Sigur ca cei care au fost “caministi”, ca mine, stiu bucuria pe care ti-o produce pachetul primit de-acasa (mai ales cand primesti crema de zahar ars sau 100 de clatite, “sa se sature copilul”). Dar mai stiu si ca atunci cand acasa e la 300 de km, e mai greu sa ai bucurii din astea prea des. In anul intai am primit cadou de instalare un resou cu dubla functie: ne incalzea si gateam pe el. Rezultatul? Dupa primul semestru aveam cu 7-8 kg mai mult decat la inceputul anului, hainele nu prea imi mai veneau, dar deja gateam singura si cu mare placere, in conditiile alea nu foarte prielnice de atunci. Un lucru imi era clar: imi placea nu doar sa mananc, ci sa si gatesc si eram ceea ce se cheama “a natural” in bucatarie.

Trebuie sa mai spun ceva – am crescut intr-o perioada in care sa devii o buna gospodina era un imperativ categoric, iar modelele din jurul meu confirmau teza asta. Am fost adolescenta si apoi tanara femeie intr-o vreme in care fetele nu mai vroiau cratita, ci birou, si cand iti faceai un titlu de glorie din a afirma cu tarie ca nu doar ca nu gatesti, dar esti un adevarat dezastru daca macar incerci. Am traversat apoi perioada in care erai bine daca mancai numai la restaurant, desi aveai acasa o bucatarie ultra-dotata, dar care servea numai de décor (cam ca in casele in care erau biblioteci construite la metru, dar in care nimeni nu citea, de fapt). Pentru ca apoi sa ma intorc in timpul in care dintr-o data toata lumea redescopera nu doar placerea gatitului, iar fetele la moda au si birou, dar si gatesc, si mai si povestesc despre asta, dar si placerea de a avea prieteni la masa – pentru mine cea mai mare dintre toate.

Indraznesc sa spun ca in tot acest iures de tendinte, mostenirea mea genetica, dar si placerea sincera de a ma afla printre alimente si de a le combina/imbina m-au facut sa ma comport constant in relatia mea de iubire cu mancarea; si cu bucatareala. Paradoxul din copilarie s-a transformat in convingerea ca tot ceea ce este legat de zona asta, culinara, mi se potriveste manusa si ca e mediul in care ma simt tot timpul confortabil, chiar si atunci cand se mai produc mici dezastre. Am dezvoltat in timp respect pentru o activitate care pare atat de simpla si nesemnificativa si incerc sa fac din simplul gest al construirii unei salate un moment de bucurie si o mica placere. Mi-am rafinat in timp gusturile, cautarea si descoperirea ingredientelor, mi-am construit cred eu un stil, atat in ceea ce tine de bucataria mea (frumos organizata, am prieteni care pot depune marturie in acest sens), dar si de modul in care gatesc si pun pe masa bucatele.

Cred ca bucataria este despre a darui (ador sa am oameni la masa), despre a imparti, despre o descoperire permanenta, iar placerea mancatului una dintre cele mai mari care exista. Mai ales astazi, cand lucrurile sunt mult mai simplu de accesat decat odinioara, din toate punctele de vedere.

PS. Daca am ajuns pana aici, trebuie sa marturisesc si cum am ajuns sa aprind totusi aragazul. Cred ca tata a cedat la un moment dat si nu a mai suportat sa deguste incercarile mele culinare (mai mult tortura mea culinara, ca sa fiu sincera) gatite “la rece”. Intr-o zi m-a obligat la propriu sa aprind aragazul si a stat langa mine pana cand am facut asta; de vreo 20 de ori, ca sa-mi intre bine in cap, sau in reflex, si in ciuda tuturor protestelor adunate ale partii feminine din casa, mult mai bine reprezentata pe vremea aceea. A functionat. Desi azi sunt recunoscatoare pentru plitele cu aprindere automata, sau cum s-or chema ele. Si in continuare nu ma prea impac cu focul.

PPS. Scriind aceste randuri mi-am amintit asa:
- Diminetile de vara, in vacanta, cand bunica-mea se ducea cu noaptea-n cap la piata si cumpara legume proaspete si noi ne trezeam cu mirosul ala grozav de vinete coapte si stiam ca ziua aia o sa fie minunata;
- De Anul Nou aveam mereu curcan, chiar cand inca nu stiam ca si americanii o fac, si ananas cu frisca, o extravaganta maxima pe vremea aceea;
- La noi acasa mirosea primavara a spuma de capsune (desertul preferat al prietenelor cucoane ale bunica-mii), vara a dulceata - de toate alea bune, pe rand, toamna a zacusca, iar iarna a purcel in toate formele; inca nu am vazut la altcineva in camara atatea borcane de chestii pentru iarna (nu suport cuvantul conserve) cum am vazut la noi acasa – opera de capatai tot a bunica-mii;
- Gemul de prune cu miez de nuca; trisam tot timpul atunci cand curatam de pielita prunele oparite: doua in cratita, trei in gura;
- De sarbatori gateau toate gospodinele de pe scara blocului in tandem; dimineata se aprindeau cuptoarele, se framanta aluatul, iar cozonacii se coceau pe rand, intai ai d-nei B de la etajul 1, apoi ai bunica-mii, apoi ai lui tanti M, vecina de palier, si apoi ai lui tanti C, usa de langa noi. In cuptoarele de la scara A s-au perindat pe rand cozonacii privegheati cu grija de toate aceste femei minunate, iar tavile de cozonac alea adevarate valorau pe atunci greutatea lor in aur si se lasau mostenire de familie; va puteti imagina cum mirosea in bloc? Avantaj eu, ca am crescut intr-un oras mic unde astfel de chestii erau absolut firesti.
- Cel mai frumos compliment care mi s-a facut vreodata pe teme de bucatareala a fost in anul doi de facultate, cand l-am servit pe prietenul colegei mele de camera cu dulceata de zmeura pe care o facusem in vacanta. Mi-a spus atunci ca are gustul dulcetii facuta de femeie tanara, cu stangacia inceputului in ale gatitului, dar cu promisiunea ca intr-o zi va atinge perfectiunea.
- Cel mai atractiv obiect din bucatarie mi s-a parut pe vremuri un cutit de taiat tort (arata ca o spada in miniatura), pe care bunica mea l-a primit de la un cofetar adevarat, impreuna cu secretul pentru a face o frisca perfecta (cutitul mai exista, desi e ruginit si batran, secretul s-a pierdut intre timp).

PPPS. Prietena mea despre care am pomenit la inceput se afla acum in Franta, unde lucreaza la o minunata teza de doctorat pe teme gastronomice. Intalnirea cu ea a fost atat de savuroasa, incat de atunci am o si mai mare pofta de mancare…si de vorbit sau de scris despre asta, dupa cum se vede.