Helene

Pe Helene am cunoscut-o in vara lui 90, cand inca imi mai juleam genunchii cu gasca din fata blocului jucand prinsea sau par-pac (o varianta made in Onesti pentru hotii si vardistii). De cateva luni se decretase libertatea, ceea ce pentru mine insemna ca nu mai trebuia sa merg la practica agricola (am fost ultima generatie care a mai prins asa ceva), ca pentru vreo doua saptamani am mers la scoala fara uniforme si ca am rupt poza lui Ceausescu din toate manualele. In rest, ma simteam cam tot atat de libera pe cat fusesem si pana atunci, iar schimbarile din viata mea tineau mai mult de noul meu coleg de banca decat de noul regim politic.

Imaginati-va ca maine ar veni la voi la usa un locuitor de pe alta planeta. Care, desi arata cam la fel, e totusi complet diferit. Cam asa am simtit eu cand am vazut-o prima oara pe Helene.
Helene se nascuse in Canada, dar traia deja de multi ani in Franta, la Paris. Era jurnalist (habar n-aveam ce poate sa mai insemne si aia, eu stiam ca pe lumea asta, daca esti femeie, poti sa te faci cand o sa fii mare invatatoare sau doctorita) si, in acelasi timp, si scriitoare. Ca aia despre care invatam eu la scoala adica. Helene era frumoasa, inalta, cu parul negru si ondulat (fara sa fie facut “permanent”), mirosea frumos si ciudat in acelasi timp si avea o piele grozava, maslinie si lucioasa. Era ca o papusa mare si interesanta, pe care nu indrazneam sa o ating. Avea atunci spre 40 de ani, cred, dar parea fara varsta. Conducea o masina straina si avea atat de multe lucruri de care eu nu mai vazusem niciodata in viata mea, ca parea intr-adevar venita de pe alta planeta.

Ajunsese in Romania venind de undeva, din Europa, unde avea sa se si intoarca in cateva zile. In anii aceia, tot ceea ce depasea granitele tarii exista in mintea mea doar pe harta de la geografie si nici macar nu visam ca vreodata voi ajunge sa le depasesc. Asa ca ceea ce facea Helene mi s-a parut si atunci, cum mi se pare si acum, dupa mai bine de 20 de ani, cea mai grozava si curajoasa aventura posibila. Helene calatorea in jurul lumii, iar proiectul si proiectia calatoriilor ei luase forma unei carti simbolic intitulata Familiile lumii. Plecase de pe continentul american, traversase toata Asia si acum ajunsese cu drumurile ei in Europa. Calatorea in fiecare tara, alegea unul sau doua orase (nu neaparat capitala), iar din orasele respective una sau doua familii, alaturi de care isi petrecea cateva zile, ca un observator discret, neintervenind in nici un fel in rutina si obiceiurile oamenilor in viata carora intra. Proiectul ei era spijinit la vremea aceea de o multime de organizatii non-guvernamentale si se afla sub patronaj UNESCO, cei care ii inlesneau, de altfel, si intalnirea cu oameni din zone si civilizatii atat de diferite. Cu toate astea, mi se parea o frumoasa nebunie indrazneala cu care intra in casa unor oameni complet necunoscuti, deschizandu-si inima si mintea catre ei cu o usurinta pe care o gaseam fascinanta.

In Romania ajunsese alegand de pe harta doua orase: Onesti si Deva (am banuit ulterior ca asocierea cu scoala romaneasca de gimnastica a facut-o sa aleaga asa – era una dintre putinele informatii pe care occidentalii le aveau despre noi atunci). Planul era sa stea cate 3 zile in fiecare si apoi sa-si continue drumul. La Onesti a vizitat pe rand cateva familii; nu stiu exact ce a facut-o sa ne aleaga pe noi. Singura ei cerinta era ca familia in care urma sa-si petreaca cele cateva zile sa fie o familie cu copii, de nivel mediu social si financiar si, eventual, cu rude la tara. Dupa o foarte scurta discutie cu ai mei, dintr-o data Helene se mutase cu tot bagajul ei de minunatii la noi acasa. Iar mie toata povestea mi se parea ireala.
Helene n-a stat 3 zile la Onesti, a stat o saptamana, timp in care am urmat-o ca un catel credincios peste tot. O inclinatie precoce pentru limbi straine, dar si orele de “pregatire” pe care le-am luat inca din clasa a doua, imi permiteau sa inteleg si sa ma pot face inteleasa in engleza; comunicarea dintre noi n-a fost asadar o problema. De altfel, in tot timpul pe care si l-a petrecut la noi, Helene nu a avut nevoie de translator; fiecare dintre cei care au cunoscut-o atunci si-a adunat cu mult curaj faramele de amintiri din liceu si a indraznit, poate pentru prima data, sa vorbeasca intr-o limba straina cu un strain adevarat. Lucrul acesta a fascinat-o. Cum au fascinat-o si surprins-o cam toate lucrurile care i s-au intamplat in Romania. Venise la noi convinsa fiind ca traim in colibe in care ne adapostim si animalele (si nu exagerez – ne-a aratat o fotografie de prin Ecuador parca, unde familia in care traise pentru cateva zile impartea modesta resedinta de paie si chirpici cu un porc de toata frumusetea); asa i se prezentase imaginea tarii, pentru asta venise pregatita. Dupa aia am aflat ca trecuse prin situatii si mai dificile, ca in triburile de pe valea Amazonului, unde la inceput, datorita culorii si staturii ei diferite de a lor, tribul adunat cu mic cu mare a dezbracat-o , a pipait-o sa se convinga ca e tot din carne si oase, si abia apoi i-au facut loc intr-unul din ungherele corturilor in care isi traiau existenta. Povestile ei erau absolut magice, mai ales pentru ca nu erau “povesti”, iar intensitatea lor ma facea s-o admir si mai mult. Eram pur si simplu absorbita de personajul acesta fantastic, atat de ireal, si atat de aproape de mine in acelasi timp.

Dimineata se trezea si venea in camera in care dormeam eu si frate-miu si se baga langa noi in pat. Iubea foarte mult copiii, poate pentru ca nu ii avea pe ai ei; nu era casatorita – un alt element total exotic pentru vremurile acelea - si de neinteles pentru mine. A facut dulceata cu bunica-mea, a mers cu noi in excursie la toate rudele din Moldova, unde a fost primita imparateste, va dati seama (proverbiala ospitalitate romaneasca nu era deloc proverbiala atunci, era cat se poate de reala), a mers cu ai mei la serviciu, a stat pe banca din fata blocului unde se adunau seara vecinii la povesti, a jucat carti si alte nazdravanii cu noi si cu prietenii nostri si ne-a spus o multime de intamplari din calatoriile ei de pana atunci. In toate casele in care a intrat s-a minunat sa vada atat de multe carti, a primit o multime de daruri de la toti cei pe care i-am vizitat impreuna, si a intrat in jocul tuturor celor care vroiau sa-i fie aproape. Era una dintre cele mai calde si dragi personae pe care le-am cunoscut in viata mea si simteai ca nu ai cum sa nu-i fii prieten.

Helene avea o masina de scris cu ecran (un fel de precursor al laptopului de azi), aparate de fotografiat cu totul diferite de Smena noastra, cu obiective si trepied, avea cosmetice care miroseau atat de bine, haine despre care nu stiam ca exista, multe carti si tot felul de alte maruntisuri ca-ntr-un bazar cu bunatati. Cand a plecat ne-a daruit aproape tot ce avea in momentul acela in portbagajul masinii, scuzandu-se ca nu avusese cadouri mai potrivite. Mie mi-a daruit o frumoasa enciclopedie canadiana, legata in piele albastra, pe care o am si astazi.

Cand a venit momentul sa ne despartim, au curs foarte multe lacrimi. Mi-e greu sa explic cat de mult ne-am atasat noi de ea si ea de noi in saptamana aceea, pe care am petrecut-o impreuna. Mai ales ca atunci oamenii inca aveau o inocenta a descoperirii si o bucurie a noului pe care astazi eu una n-o mai resimt cu aceeasi intensitate; iar ea a simtit cu adevarat cred acea bucurie sincera cu care a fost intampinata. Dupa ce ne-am tinut mult in brate, s-a urcat in masina si a plecat. De la marginea orasului a facut cale intoarsa si ne-am mai luat inca o data la revedere. Iar eu m-am hotarat in sinea mea ca nu numai ca nu ma voi casatori vreodata, dar sigur voi ajunge o mare scriitoare, si voi calatori libera de toate cele in lumea-ntreaga.
Helene ne-a lasat adresa de la biroul ei din Paris si promisiunea ca vom tine cumva legatura, desi era cu mult mai dificil decat am putea sa ne inchipuim noi astazi. Traiam intr-o epoca fara internet si telefoane mobile si in care se scria cuminte, cu stiloul pe hartie, iar plicurile trimise in afara tarii se timbrau par avion. Mai stiti? Ce nu aflasem eu atunci, dar mi s-a spus mai tarziu, cand am fost mai mare, era ca Helene era suspecta de o boala grava, ca urma sa-si faca niste analize amanuntite si ca, la un moment dat, in aer plutise si ramasese suspendat cuvantul “cancer”.

Cand toate scrisorile noastre catre Helene au ramas fara raspuns, ne-am temut de ceea ce era mai rau. Dar de unde sa stim? Nu aveam ce googali in anii aceia, puteai doar sa-ti imaginezi un scenariu sau altul. Mama, mai ales, se gandea ca probabil ne aflam in scenariul nefericit si ca trebuie ca i se intamplase lucrul de care ne temeam cel mai mult. Ne-am tot intrebat apoi care fusese soarta acelei femei atat de minunate. Dupa multi ani, cand Helene era amintirea unei veri frumoase si indepartate, mama s-a imbolnavit de cancer. Eu eram deja studenta si intram in epoca comunicarii. In cei 6 ani in care ne-am luptat cu boala, nu cred ca a fost unul singur in care mama sa nu se intrebe si sa nu ne intrebe de Helene. Cred ca o marcase faptul era posibil ca si Helene sa fi dus aceeasi lupta, ca poate se sfarsise, sau poate castigase ea, sau poate dorul de toate lucrurile bune din viata, atunci cand simti ca ea se scurge… chiar nu stiu. Era insa o intrebare pe care mi-o punea constant si pentru care eu nu aveam pregatit un raspuns. Din pacate nu l-am avut nici la sfarsit; mama s-a stins fara sa stie ce se intamplase cu prietena ei din alta lume.

La cateva luni dupa moartea mamei, absolut intamplator am regasit-o pe Helene. Trecusera mai bine de zece ani de cand o cunoscusem. Dintr-o data, explozia si nebunia internetului imi inlesneau drumul catre femeia pe care mi-as fi dorit atat de mult s-o descopar cu atat de putin timp in urma. Helene traia in Canada, nu mai calatorea la fel de mult, dar conferentia pe tema frumosului ei experiment. Editura care tiparise volumul cu Americile din cronica ei despre familiile lumii renuntase la proiect, iar familia din Romania ramasese undeva intr-un text batut la o masina de scris cu ecran, precursoare a laptopului de azi. I-am scris. I-am povestit despre mama. Si mi-a fost greu, dar i-am spus cat de mult si-a dorit sa afle despre ce se intamplase cu ea. Si, dupa mai bine de zece ani de cand eu fusesem doar unul dintre sutele sau miile de copii pe care i-a intalnit in drumurile ei, Helene mi-a raspuns. Destinul, viata, instanta superioara, sau cum vreti sa-i spuneti, mi-a demonstrat inca o data ca viata bate filmul. Pentru ca Helene isi pierduse si ea mama, exact la aceeasi varsta ca si mine; am inchis in felul asta un cerc deschis cu atatia ani in urma. Helene, pe care mi-as fi dorit atat de mult sa i-o inapoiez intr-un fel sau altul mamei mele, reaparuse in viata mea, darundu-mi propria ei experinta in jocul de-a viata si de-a moartea si spunandu-mi cu simplitate si caldura de care imi aminteam ca viata merge mai departe si ca eu trebuie sa merg mai departe.
Helene traieste si azi. Iar eu cred cu tarie ca nimeni in viata noastra nu este intamplator.

http://www.youtube.com/watch?v=AWyv8h3JEOA