Chocolate chip cookies

Acum cateva zile am vazut un film care se incheia frumos si poate prea putin veridic cu doi oameni impartind o prajitura bavareza in forma de inima. Dar nu asta mi-a ramas neaparat in minte, desi cu asta am ales sa incep. Intr-un anumit moment al filmului, dupa una din cele mai incalcite si obositoare zile din viata sa, eroului principal i se ofera un biscuite cu fulgi de ciocolata si un pahar cu lapte. Cred ca din tot filmul imaginea asta m-a impresionat cel mai mult. Un om coplesit de o zi prea lunga si prea grea, care inmoaie un biscuite cu fulgi de ciocolata intr-un pahar cu lapte cald, mirosind a mama si a casa, a copilarie, a lipsa de griji, a bunatate. M-a facut sa ma gandesc la madlena lui Proust. Si de cateva zile tanjesc dupa un biscuite pe care sa-l inmoi eu insami in laptele uitarilor mele, din care sa musc ca sa-mi amintesc de mine cea care eram si sa merg mai departe.
Si, de fapt, nici macar nu-i vorba despre biscuite…pentru unii poate e felia de paine unsa cu magiun, sau poate placinta calda cu mere scoasa de bunica din cuptor, or painea coapta in test, vara, la tara, sau bucatica de tort de la aniversare, acelasi in fiecare an, gatit cu drag, ca o traditie…cert e ca fiecare dintre noi, rascolind printre ganduri si amintiri avem sigur un biscuite simbolic pe care il purtam cu noi prin timp. Si de care, nerecunoscatori si sedusi prea des de arome si gusturi mai tari, uitam adeseori.
Si iarasi ma gandesc ca poate nu-i deloc vorba despre biscuite, ci despre lucruri simple. Gesturi marunte, lucruri mici, pe care le facem aproape mecanic si pe care le traim aproape mecanic, uitand in timp sa le mai patrundem semnificatia. Alergam dupa senzatii si senzatie, cautam aproape disperat extraordinarul, ne visam si ne plasam in conjuncturi intortocheate si grele pana cand in alergatura noastra uitam cine suntem si de unde am plecat si, cel mai trist, unde vrem sa ajungem.
Viata e o chestiune de curaj, dar nu numai. De multe ori, obsedati de gandul ca trebuie sa pastram drumul drept, uitam sa privim langa noi; uitam de oamenii care ne insotesc in calatorie, uitam ca pe marginea drumului pot creste flori rare pe langa care trecem indiferenti, uitam ca fiecare drum inseamna si popas, din pacate uitam sa ne mai si oprim. Cateodata o facem prea tarziu. Viata e o chestiune de alegeri, dar nu numai. De multe ori ne gasim atat de preocupati in cantarirea argumetelor pro si contra, de inclinat balanta intr-un sens sau altul, traind obsesia alegerii corecte si juste, incat uitam ca de fapt sunt parti din sufletul nostru cele care inclina talgerele intr-o parte sau alta. Si ca in fiecare alegere pe care o facem suntem noi, cu fiecare vis mai aproape de lumina pe care ne-o dorim. Viata e o chestiune de alegeri, in mod cert. Poate nu intotdeauna cele mai bune, dar totusi mereu ale noastre…Viata e o chestiune de miscare si miscari. De transformare. Cadru cu cadru. Ca intr-un film si poate chiar mai mult, fara repetitii si fara reluari, fara posibilitatea sa taiem la montaj. Dar cu multe roluri, cu fete vesele si triste, cu ras si plans, cu scenariu de cele mai multe ori si cu improvizatii prea putine. Dar indiferent de cate masti purtam in fiecare zi pe chip, in oglinda singuratatii si a intimitatilor noastre dezvaluim mereu aceeasi fata. Unica. Viata e o chestiune de transformare, dar nu numai. Prinsi de febra cresterii permanente, avand obsesia verticalitatii, uitam prea des de statornicia radacinilor, de samanta din noi care, desi face alte frunze in fiecare anotimp, ramane mereu aceeasi. Seva fiecaruia dintre noi. Vazuta din atatea perspective viata nu pare deloc simpla. Nici usoara. Nici usor de trait. Poate de aia nevoia de refugiu si siguranta, oriunde ar fi ele…chiar si in amintirea unui biscuite.
Mi-am dat seama ca mi-e dor de biscuitele meu cu fulgi de ciocolata. Ca mi-e dor de lucrurile simple din viata mea de “om mare”, devenita dintr-o data mult prea complicata si greu de descifrat. Mi-am dat seama ca mi-e dor macar sa-mi amintesc de acele lucruri simple. Chiar si pentru o singura zi. Dincolo de clisee si de haina de femeie sofisticata macar in spirit daca nu in infatisare. Mi-e dor sa ma opresc din alergatura macar o clipa, sa-mi trag sufletul si sa stiu sa ma bucur din nou de simplitate. Si sa-mi amintesc de mine. Asa ca ma retrag din fata lumii, ascunsa in apa unui gand al meu si numai al meu, scot din buzunarul de la piept mult ravnitul biscuite, incalzesc in palme un pahar cu lapte si incerc sa-mi amintesc de un lucru pe cat de simplu, pe atat de pretios, pe care-l mai am…speranta.