Unghi ascutit

Mi s-a vorbit deunazi de rotunjimi. Mi s-au sugerat discret cercuri, complete, concentrice, inchizandu-se ca intr-o imbratisare in apele vietilor mele….rotunjimi….hm…parca le si vad, pufoase, bucalate ca niste obraji rozalii de heruvim, netede ca un fund de bebelus….bleah! (ce-mi mai place lehamitea din cuvantul asta!). Si cand colo nici urma de cerc….ar contrazice intreaga mea ascutime: ascutimea mintii care nu-mi da pace ( si ce comod ar fi fost!), a coltilor pe care-i arat adesea cu atata furie (poate ca totusi am ceva de bestie in mine), a coltului pe care-l si infig sa ma apar sau sa ma bucur pur si simplu de o prada noua, a osului care-mi traverseaza longitudini si latitudini, purtand povara venei ce pulseaza….semn ca-s vie, da sunt vie! Sunt toata plina de ascutimi…nici urma de cerc. Nici macar atunci, la marele final nu stiu daca s-o inchide vreunul si nici nu stiu daca-mi doresc….mai intreaba-ma peste niste ani. Si oricum gasesc ca-i mult mai nostim si mai in felul meu sa alerg purtand in maini sfoara aspra a zmeului din mine decat sa rostogolesc cercul cuminte. Ca zmeul meu ma mai si zboara cateodata. Si ce daca mi-am zdrelit de cateva ori genunchii…imi port semnele incrustate in ei ca pe niste aduceri aminte, chiar daca unele mai dor si astazi.
Cel mai tare ma sperie momentul ala cand ma intreb daca mai are vreun sens…daca orice mai are vreun sens; e momentul deznadejdii absolute. Cateodata imi spun ca in ziua in care o sa cred cu tarie in lipsa sensului a orice, atunci o sa ma sinucid. La inceput nu ma intrebam asta niciodata; totul parea sa aiba un sens, oamenii aveau toti sens…azi gasesc asta din ce in ce mai putin. De fapt ce ma ingrijoreaza este ca eu incetez sa mai relationez pentru ca nu mai vad rostul. Si ma sufoca gandul ca asta-i tot…parca nu pot sa cred ca viata nu-i mai mult de-atat. Am inceput sa clachez din ce in ce mai des. Pana la urma orice masca devine obositoare si orice personaj, oricat de indragit, un simplu cliseu care nu mai spune nimic. Am invatat sa nu-mi mai pese. Am invatat sa dau replici taioase, sa inchid telefoane sau sa trantesc usi, sa intorc spatele, sa inchid ochii sau nici macar sa nu mai fie nevoie sa-i inchid. Si-n mine zace tot atata iubire cat si ura. Are sens sa spun asta cuiva? Si eu in randurile astea…am vreun rost?