My Animal Planet (pentru Carina)

Cand eram mica eu nu am avut animalute in/de casa. Politica familiei, instituita de bunica-mea, nu permitea potentialilor purtatori de purici sau altor necuvantatoare sa-si faca rostul pe langa casa noastra. Ca sa fiu intru totul sincera, eram si extrem de fricoasa, daca vedeam un caine lesinam de spaima, despre pisici stiam ca toate au crize de personalitate mai devreme sau mai tarziu, iar de pasari in colivie nici nu putea fi vorba. N-am fi avut unde sa punem colivia, nu de altceva, iar papagalii verisorei mele, Nicoleta, faceau o mizerie teribila cand erau lasati liberi prin “vastele” apartamente. Imi amintesc insa foarte viu de cele 999 de pisici ale d-nei Trandafir de la etajul 3 (o fi avut legatura cu faptul ca sotul d-nei era pescar si la ei in casa mirosea tot timpul a peste?), de hamsterul din borcanul cu rumegus al Alexandrei, de Cara, catelusa neagra si capricioasa a batranei invatatoare a mamei mele, sau de Cora, cateaua profei de engleza, despre care eram convinsa ca ma va inghiti intr-o zi, cand nu va fi nimeni pe faza sa ma salveze. Si imi mai amintesc de cele cateva momente in care niste vrabii ratacite au intrat vara pe geam in casa, cauzand la fel de multe emotii si noua, dar si papusilor de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii “tineret” din camera copiilor, pe unde zburau innebunite sa-si gaseasca o iesire. Intr-o vreme era la moda sa ai pesti in acvariu, chestie la fel de tare cu a avea clasoare cu timbre din toate tarile. N-am avut nici una, nici alta. Timbre am capatat mult mai tarziu, cand era aproape desueta detinerea lor, iar pesti doar in zodiac, nicidecum in acvariu. Si oricum, as fi preferat unul singur, in vas de ala rotund, ca-n desene animate, neaparat rosu si neaparat cu castel in acvariu, unde sa se refugieze cand se satura de noi, oamenii. Singura mea interactiune cu necuvantatoarele in copilarie s-a rezumat asadar la prinderea trantorilor (putinele insecte, de altfel, la vederea carora nu ma apuca groaza), adica masculii nebondari ai albinelor, care, dupa cum le spunea si denumirea, nu faceau mare lucru decat ca stateau pe flori si dadeau usor din… fund. Semn distinctiv, dupa care ii si recunosteam (evident, am mai si gresit, motiv pentru care ne faceam tratamente periodice cu venin de albina… din greseala). In fine, odata trantorul prins, i se lega un piciorus cu ata de papiota, mai lunga, cat sa zboare pe langa proaspatul posesor, dar nu foarte lunga, sa nu se rataceasca, i se amenaja o casa confortabila intr-o cutie de chibrituri captusita cu petale de trandafiri si era scos la masa intr-o floare de gura-leului. Toata distractia dura pana cand trantorul isi smulgea piciorusul si zbura mai departe, in timp ce noi, copiii, ramaneam sa plimbam o ata de papiota care nu mai vroia sa se inalte. Ei bine, ca orice copil care nu a avut voie sa… orice cand era mic, am asteptat cu nerabdare momentul in care am capatat cu acte in regula statutul de om mare. Care a venit la pachet cu toate animalutele pe care in copilarie nu am avut voie sa le am. Altele decat ale vecinilor si prietenilor, adica. Pe la 19 ani l-am adus acasa pe Gogonea; un pisoi atat de slab si de urat, ca pana si eu m-am indoit de alegerea facuta. Mult spus alegere, pentru ca, de fapt, il culesesem de pe strada, unde tremura de frig si de frica si unde nu m-am indurat sa-l las. Ne-am petrecut o vara impreuna, adulmecand sacosele cu care venea tata dimineata de la piata, mancand smantana servita direct din palma si citind cu interes ziarele. Sau sfasiind cu interes ziarele, nu mai stiu. Gogonea s-a pierdut la moartea bunica-mii, printre superstitiile vecinelor care spuneau nu mai stiu ce poveste cu suflete de om si animale care migreaza si se intrepatrund, de nu mai stii care e unul si care e altul, si picioarele celor adunati solemn la priveghi. Ne-am tot uitat dupa el, dar dus a fost. Si dusa si eu de-acasa dupa aia, de parca plecarea pisoiului a fost un fel de premonitie. In cei 13 ani de cand “acasa” nu mai e “la mama acasa”, m-am mutat de 8 ori si am acumulat o lista de 13 animalute care m-au insotit in timpul acesta. Am avut pe rand 9 catei, unii dintre ei doar ai mei, altii impartiti cu alti insotitori de drum, un hamster, un canar, un papagal si o broasca testoasa de uscat. Pesti… tot nu. Inca nu. Am iubit si inca iubesc aceste animalute cu tot atat de multa dragoste cum doar un copil ar putea sa le iubeasca, daruindu-le mai tarziu, daca nu am avut cum la vremea copilariei, candoarea si prietenia sincera pe care doar un copil o poate purta unui companion necuvantator. De fiecare ma leaga acum momente mai mult sau mai putin nostime, rasete nesfarsite si, de unele, lacrimi. In curtea unei case in care am locuit candva sunt ingropate in cutii frumoase si cu tot dichisul animalutele care intre timp m-au parasit. Pe altele le am aproape si astazi si ma bucur de nebuniile pe care le facem impreuna. Aseara am aflat ca s-a stins Carina. Cu ea am avut cea mai frumoasa poveste dintre toate cele pe care le-am impartasit cu animalutele din viata mea, fie ele ale mele sau ale altora. Pe Carina am primit-o de la Cristi in primul an al casatoriei noastre. A venit cu ea intr-o seara, ascunsa in haina de iarna a verisoarei mele, aflata atunci in vizita. De putine ori in viata mea m-am bucurat ca atunci. Pentru ca era o bucurie simplul fapt s-o privesti. Un pui de catel, de culoarea caiselor, frumoasa si tare, tare jucausa. Mi-a intrat pe sub piele din prima clipa. Nu aveai cum sa nu te indragostesti de ea. Carina mi-a fost pe rand copil, plimbata in brate la miezul noptii cand nu dormea si avea chef de joaca, sora, cand parintii mei i-au facut “buletin” de Onesti, prietena si confidenta cand bucurii sau tristeti nu aveau cui altcuiva sa fie impartasite, tovarasa de joaca si chitaiala in orice moment posibil al zilei, companion cuminte care stia ca trebuie sa nu ma necajeasca atunci cand ii vegheam boala mamei, zi si noapte… iar acum Carina imi este amintire, cu o lacrima in coltul ochiului, dar si cu infinit dor si drag pentru un sufletel care o sa-mi ramana mereu aproape. In ultimii ani, de cand pe mine viata m-a aruncat pe alte drumuri decat cele pe care plecasem odinioara, Carina crestea cu o bunica care a iubit-o si a rasfatat-o la fel ca intotdeauna. Si chiar daca nu o mai aveam langa mine, stiam ca este acolo unde trebuie sa fie. Vestea de aseara m-a intristat. Pentru ca, chiar si atunci cand nu-i mai avem fizic langa noi pe cei pe care-i iubim, fie ei animalute sau oameni, si stim ca ei incalzesc alte brate si bucura alti ochi, ne bucuram de ei si de la distanta, cata vreme stim ca sunt bine. Carina mea nu mai e. Si parca iarna a fost mai rece azi. Ma incalzesc insa cu gandul simplu ca undeva in cer, mama mea sta pe o banca, ca mai demult, iar Carina alearga vesela in jurul ei, tot ca atunci.